Omagiu Eroilor. - Revista Forţelor Terestre

TEORIE MILITARĂAngajamentului Capabilităţilor de laPraga (Prague Capabilities Commitment– PCC) din 2002, a fostcreată o Forţă de Răspuns a NATO(NRF) flexibilă, avansată şi dislocabilăcu începere din anul 2006,structuri militare de comandă eficienteşi eficace, dar şi noi capabilităţimilitare (NBC, intelligence,supraveghere şi achiziţie a ţintelorşi de contracarare a atacurilor cibernetice).La Summitul de laIstanbul, din 2004, NATO a inclusprintre misiunile sale principalelupta împotriva terorismului. Acesteevoluţii au arătat că NATO înţelegeanecesitatea de a se adaptanoilor tipuri de agresiuni şi căutapermanent soluţii viabile pentru acontracara ameninţările viitorului.Din păcate, Conceptul Strategical NATO din 1999, fiind un documentprecedent atacurilor de la 11septembrie 2001, nu a furnizat oevaluare adecvată a riscurilor şiameninţărilor la adresa Alianţei şide aceea nu a propus o foaie deparcurs corespunzătoare cuprinzândpriorităţile privind misiunile şiobiectivele potenţiale NATO şi nicicăile posibile pentru ca acestea săfie îndeplinite la nivel militar. Cualte cuvinte, acesta a rămas un documentprea generic care neglijaaspectele „soft“ ale puterii. Fără aavea acest ghid călăuzitor în vigoare,într-o formă adaptată ameninţărilorde astăzi, multe dintre eleasimetrice, difuze, non-kinetice saunon-convenţionale, statele membreNATO nu au găsit motivaţia de a-şitransforma suficient capabilităţile.Pe de o parte, NATO a înregistratunele succese în domeniul nonconvenţional,mai ales în ceea cepriveşte utilizarea operaţiilor psihologiceşi a operaţiilor informaţionaleîn Bosnia şi Herţegovina, Kosovoşi Afganistan. Pe de altă parte, atacurileinformatice ale Rusiei asupraEstoniei, din mai 2007, au demonstratnecesitatea nu doar aunei coordonări naţionale împotrivaunor astfel de acţiuni, dar şi a uneicooperări internaţionale, cel puţinla nivelul NATO şi UE, pentru contracararealor. De altfel, la cerereasecretarului american al apărării,guvernele statelor membre NATOau analizat dacă aceste tipuri deatacuri nu intră sub incidenţa articolului5 al Tratatului de laWashington, ceea ce ar fi putut determinape viitor un răspuns militarîmpotriva agresorului. 3În această logică şi din acesteraţiuni, NATO avea nevoie de unnou Concept Strategic care să ia înconsiderare toate aspectelemenţionate. Autori precum PeterFaber au avansat în această perioadăsoluţii care ar fi putut să steala baza noului Concept Strategic,precum includerea în prevederilesale a elementelor propuse de teoriaRăzboiului Combinaţiilor 4 , darfără un prea mare succes. Cauzelesunt multiple, fie de ordin legal, fieetic, fie, mai ales, datorate deseilipse de convergenţă a intereselornaţionale fundamentale ale statelormembre. Noul Concept Strategic alNATO, aprobat la summitul de laLisabona, la 19.11.2010, demonstreazăcă, până la un punct,Alianţa s-a adaptat noilor riscuri şiameninţări, dar are anumite limitepe care nu şi le poate depăşi. Astfel,printre aspectele pozitive seaflă faptul că, de la începutul documentului,se reconfirmă intenţianaţiunilor membre de a se apăraîmpreună în cazul unui atac, „inclusivîmpotriva noilor ameninţări“ 5 .Printre posibilele tipuri de agresiunela adresa Alianţei se identifică,explicit sau implicit:agresiunea nucleară, agresiuneateroristă, agresiunea infracţională,agresiunea cibernetică, agresiuneavizând resursele, agresiunea spaţialăşi agresiunea ecologică (Art.9-15). 6 Marele câştig al prezentuluiConcept este sublinierea importanţeicruciale a dezvoltării capabilităţilorNATO în domeniulcibernetic,devenit noua „vedetă“ aalocărilor bugetare în SUA. Parteanegativă a Noului Concept Strategic(în opinia noastră o mareeroare) este absenţa totală a preocupăriiAlianţei pentru agresiunileinformaţionale, psihologice, mediatice,culturale, religioase, imagologice,simbolice, morale, adică acategoriei de riscuri şi ameninţăribazate pe mijloace „soft“. Putempresupune că această povară afost lăsată pe umerii naţiunilor, înmod individual, dar lipsa de coordonareîn domeniile menţionateeste posibil să ducă la slăbireaAlianţei, inclusiv prin erodarea sainternă.Situaţia adaptării UniuniiEuropene la emergenţa tipurilor deagresiune non-convenţională nu diferăprea mult faţă de cea a NATO.Acest lucru pare firesc, având învedere că majoritatea statelormembre fac parte din ambele organizaţii.Astfel, în decembrie2003, statele membre UE au identificatîn cadrul Strategiei de securitatea Uniunii Europeneurmătoarele ameninţări la adresalor: terorismul internaţional; armelede distrugere în masă; statele destabilizate;conflictele regionale şicrima organizată. 7 După cum seobservă, un conflict convenţionalnu este considerat o ameninţaremajoră, covârşitoarea parte a ameninţărilorfiind de natură non-convenţională(inclusiv pericolulstatelor destabilizate, care pot generaameninţări şi agresiuni de naturăpolitică, socială, etnică saueconomică).Instituţional, Uniunea Europeanăşi-a înfiinţat un Centru Întrunit deEvaluare (SitCen) în cadrul Secretariatuluisău General, care săpună bazele unei Politici Externe şide Securitate Comună (CFSP), generândo analiză integrată a situaţiilorşi a ameninţărilor şi facilitândprocesul de luare a deciziei în ConsiliulUE în situaţii sensibile. 8 Spreexemplu, este de discutat dacă amputea defini presiunile exercitate deUE asupra Turciei pentru a-şiadapta modul de viaţă tradiţional larigorile europene, ca agresiune civilizaţională.- 84 -