arta şi limbajele specifice / the art and the specific languages

artă; descifrarea a mesajului artistical operei de artă în contextul epocii;aplicarea în toate domeniile vieţii, acunoştinţelor de limbaj plastic, dobânditeîn mod creativ. Pentru realizareaacestor obiective, copiii trebuieiniţiaţi în cunoaşterea materialelor delucru, a tehnicilor şi procedeelor delucru, a mijloacelor de acţiune asupramaterialelor diverse pentru a seajunge la expresia plastică.Socotite ca modalităţi de formareşi exprimare a dinamismului interior,orele de educaţie plastică reprezintăprincipalul mijloc de familiarizare aelevului cu limbajul artelor plastice,de stimulare a expresivităţii plasticeîn cadru instituţional. Arta plasticăcontribuie la dezvoltarea valorilorestetice a elevilor, formându-le: spiritulde observaţie, atenţia, reprezentărilespaţiale, imaginaţia creatoare, interesulşi plăcerea de a desena, de acolora, de a modela.În pedagogia contemporană, şcolaritateamică şi mijlocie constituie operioadă caracterizată prin receptivitate,sensibilitate, mobilitate şi flexibilitatepsihică. Copiii au posibilitateade a-şi exterioriza sentimentele şitrăirile în mod imaginativ-creativ, devenindparticipanţi activi la propriaformare – se accentuează astfel caracterulformativ al învăţământuluiactual modern. Activităţile artisticoplasticeconstituie un mijloc de dinamizareşi exprimare a vieţii copilului.Motivaţia copilului pentru astfel deactivităţi este generată de nevoia deexprimare a propriilor trăiri, nevoiade a reda imaginea într-un mod artisticsau plăcerea de a povesti în imagini.Reprezentările plastice ale copiluluievoluează treptat spre o redare câtmai realistă, alteori intervine imaginaţiacreatoare şi reprezentarea trecespre fabulaţie, spre ireal.II. Elemente de limbaj plasticPunctul, linia, forma şi culoarea nusunt numai simple elemente ale limbajuluiplastic, ci reprezintă învelişul materialal gândirii artistice, reprezintăelementele unui limbaj metaforic careinduce asociaţii, provoacă ecouri şi atitudiniestetice. Forţa expresiei unuisemn plastic depinde de relaţiileacestuia cu elementele din cadrul compoziţieiplastice. Aceste relaţii dintresemnele plastice, prin limbajul lor specific,definesc expresia compoziţiei.Familiarizarea treptată a copiilor cuelementele de limbaj plastic este principalulmijloc de formare a viitoareilor culturi artistice şi prin aceasta, derealizare a educaţiei estetice.Punctul este singurul elementfără dimensiuni geometrice, infinit demic. Este urma cea mai mică obţinutăpe o suprafaţă cu ajutorul instrumentuluide lucru (pensulă, creion etc.).Ca element de limbaj plastic, a primitnumeroase semnificaţii: „Punctul esteun amănunt şi cine stăpâneşte amănuntul,cucereşte universul” (Niculae,2007). Punctul poate fi orice formămai mică sau mai mare care are uncentru. Are semnificaţia unui momentcosmologic, cuprinzând ideea de oriceînceput. Este cunoscut sub diferiteipostaze: semn grafic, semn de punctuaţie,semn muzical, punct cardinal,punct tipografic, punct de pornire.Din punct de vedere plastic, punctuleste simbol, este elementul generator,din care evoluează întreaga creaţie cadintr-un germen: din el se naşte linia,prin simpla deplasare într-o anumitădirecţie, apoi suprafaţa prin deplasarealiniei pe grosimea ei. Orice compoziţieîncepe cu simpla aşezare apunctului pe suport. Leonardo daVinci definea punctul ca fiind unînceput, ca origine în tot ceea ce secreează. „Izbind într-un zid cu un9

urete înmuiat în culori, nu se faceoare pe zid o pată unde să apară unfrumos peisaj?” 2 .Pentru Joan Miro, punctul este oentitate creativă. Poate fi ceva surprinzătorsau un simplu punct de plecarepentru un peisaj. „Niciodată nufolosesc o pânză aşa cum e ea; provocaccidente, o formă, o pată de culoare…Pictorul lucrează ca poetul:întâi vine cuvântul şi, apoi, ideea. Faceţio zmângălitură. Pentru mine, ea înseamnăun punct de plecare, un şoc” 3 .Întreaga viaţă a compoziţiei picturalea lui Miro începe de la punctul plastic.Prin felul cum acesta este realizat,prin mişcarea lui, produce o mâzgăliturăcare devine un peisaj inedit.Punctul lui René Berger stă la interferenţacreaţiei. „Tuşa este punctulde întâlnire între materie şi tehnică pede o parte, mâna pictorului şi unealtasa pe de altă parte” 4 . Fără punct, nimicnu se poate realiza, nu ar exista oorigine, un început, o geneză sau unnucleu pentru o operă, totul ar fi deforma haosului. O compoziţie nu sepoate realiza fără existenţa unei origini,punctul reprezentând nucleul,centrul de interes, asigurând echilibrulcompoziţiei.Punctul plastic poate fi definit dinmai multe perspective: în accepţiunegeometrică, punctul este figura geometrică,care nu are nici o dimensiune,paradoxal însă poate fi instituit cutoate dimensiunile – numai în acest2 Şuşală, I., Bărbulescu, O., Dicţionarde artă, Editura Sigma, Bucureşti,1993, pag. 225.3 Şuşală, I., Bărbulescu,O., Dicţionarde artă, Editura Sigma, Bucureşti, 1993,pag. 160.4 Berger, R., Descoperirea picturii,vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1975,pag. 71.10ultim rol poate deveni mijloc deexpresie vizuală, element de limbaj;în pictură, în grafică, în sculptură,punctul este pată, amprentă sau tuşăminusculă, exact cât poate fi urmacea mai mică a instrumentului cucare se lucrează (pensulă, cărbune,peniţă, etc.); punctul se poate constituiprin repetare în forme abstractesau figurale, poate căpăta aspectstructural sau numai ornamental,decorativ; în asociere cu linia şi pata(el însuşi devenind uneori pată)punctul capătă noi valenţe expresiveprintre care şi una spaţială, adică sugerareaapropierii şi depărtării, a plinuluisau a golului, etc.O analiză a imaginilor pictate,cioplite sau modelate ale preistorieiarată că punctul nu se detaşează deansamblul organic, în care este inclus,fiind utilizat la diferite reprezentări:ochi, ornamente, pete pe pielea animalelor.Cultura Cucuteni include înornamente de pe vase linii şi punctede diferite mărimi. Arta egipteană, ceacretană, greacă sau romană au apelat,de cele mai multe ori, la forme figurativeîn reprezentarea punctului.Punctul îşi va manifesta independenţaîn mozaicul bizantin, care realizeazădivizări ale suprafeţei în mici zonecolorate distinct. Aici punctul estematerial, cu o cromatică proprie, construieştelinii sau suprafeţe, este singularsau multiplicat.Punctul plastic, aşezat pe o suprafaţă,poate să radieze în toate direcţiileordinea cu care începe viaţa compoziţiei.Are valoare de centru de interesşi poate reprezenta: o explozie,iradiere, mişcare de rotaţie, etc. Cândeste aşezat în centrul de simetrie el apareferm, cu mişcare zero ( plastic-pasiv).Aşezat însă uşor depărtat de centrulde simetrie, este neutru (fixează, stabilizează).Devine activ când este aşe-

zat pe diagonala suprafeţei, iar, prinmultiplicare, capătă forţă expresivă.Amprenta, pulverizarea, stropirea, şablonul,reprezintă modalităţi de obţinerea diverselor expresivităţi folosindpunctul la orele de educaţie plastică.Linia reprezintă un punct în mişcareşi posedă, ca şi punctul, aceleaşiproprietăţi. Linia separă, leagă, secţionează.Din punct de vedere semantic,linia se prezintă în diverse ipostaze:linia de orizont, linie de ochire, liniede tramvai, linie de cale ferată, linieaeriană. În scriere, în geometrie, îndesen tehnic sau alte reprezentări grafice,linia are aspect diferit, specificfiecărui domeniu şi rol de semn graficcu înţeles clar, precis delimitat.În viziunea lui Goya liniile sunt atâtde bine conturate, încât devin neobservabile,construindu-se astfel un tot unitar.Invizibilitatea liniei poate aducenumeroase expresivităţi şi proprietăţideosebite. „Găsim oare linia în natură?Eu nu văd decât corpuri luminate saunu, planuri care se îndreaptă sau sedepărtează de mine, reliefuri şi adâncituri“5 . După felul în care sunt grupate,liniile pot defini obiectul. Conturulaparent al corpurilor lui Goyareprezintă o abstracţiune, o convenţie5 Şuşală,I., Culoarea cea de toate zilele,Editura Albatros, Bucureşti, 1982, pag. 6.a la raison intellectuelle, căutarea,studierea şi observarea frumosului.Indiferent de vizualitatea ei, liniaprotejează orice conţinut, chiar dacăeste albă sau un simplu contur. Conceptulde iluzie optică, folosit de Vasarelly,aduce în prim plan dispunerealiniilor, a formelor şi culorilor, înaşa fel încât să se obţină efecte opticede mişcare. Variaţiile de grosime, lungime,direcţie, formă a linilor, alăturide alte elemente plastice dau expresivitateaunei lucrări. „Ceea ce intereseazăeste raportul, jocul liniilor curbeşi drepte, spaţierea lor şi grosimealor, fiecare curbă să tindă spre o viaţăunanimă” 6 . „Dreaptă sau curbă, planăsau spaţială, linia dispune de un arsenalextins de elemente de expresivitateplastică, stând la baza unei gramaticifundamentale a imaginii plastice”. 7Pentru Paul Klee, linia este abstractănu concretă, vitalitatea ei fiindintensă. Parte a naturii şi a organismului,linia devine suprafaţă şi volum,parte integrantă a umanului, dar şiparte integrantă a formelor din spaţiu.Pictorul afirmă că „artistul trebuie săstudieze linia în structurile materialeale naturii, în ţesuturile omeneşti, însubstanţa osoasă […] pentru a-idescoperii funcţiile dinamice” 8 .Linia este elementul morfologicspecific şi de bază al desenului, iardesenul, la rândul lui, foloseşte proprietăţileliniei, fiind astfel o artă liniară.Cele două noţiuni sunt strânscorelate. C. Ressu diferenţiază desenul6 Lhot A., Tratat despre peisaj şi figură,Editura Meridiane, Bucureşti, 1969,pag. 117.7Dumitrescu, Z., „Structuri geometrice,structuri plastice”, Editura Meridiane,Bucureşti, 1984, pag. 77.8 Klee, P., Album – Antologie, EdituraMeridiane, Bucureşti, 1972, pag. 16.11

de pictură. Desenul nu trebuie să steaîn umbra picturii, ci trebuie privit caun obiect de studiu separat. „Un desenexecutat în relief, cu retuşuri de umbreşi valori, este o imitaţie monocromăa picturii. Desenul nu este un bastardal picturii, el se dezvoltă singurîn absolutul lui şi este complet fără săîmprumute nimic de la pictură” 9 . Linia,în desen, sugerează ideea de formăşi spaţiu prin valoare (intensitateaculorii sau a liniei de la intens latransparent), modulare (de la subţirela gros) şi mişcare. Redarea volumuluişi a masei se poate realiza prin valoraţiealb-negru, sau prin haşurare.În artă, linia plastică – ductul – posedă,ca punctul, aceleaşi stări potenţiale,explozive, spaţiale. Spre deosebirede liniile simple, folosite în desenultehnic sau geometric cu rol desemn grafic şi înţeles singular, liniamodulată devine un simbol-semn capabilsă redea diverse expresivităţi.Liniile subţiri pot reda zonele luminate,colorile deschise şi materialelefine, uşoare, iar cele groase sunt folositepentru redarea umbrelor, culorilorîntunecate şi materialelor grele.Linia a fost folosită în gravurăsub formă de haşuri, de către AbrechtDurer, în litografie de către HonoreDaumier, iar în desen şi pictură decătre Vincent van Gogh, Henri Matisse,Pablo Picasso, Theodor Pallady ş.a.Linia poate fi redată prin diferitetehnici şi procedee de lucru, obţinânduseexpresivităţi plastice care poartăamprenta temperamentului fiecăruielev. Linia are potenţialitatea de a sugeraprin valoare şi mişcare ideea deformă, de spaţiu. Un ansamblu de liniipoate să exprime o viziune cu unanumit conţinut de idei. Linia caagent de expresie plastică poate fidiscursivă, întreruptă, radială etc.,diversificându-se în funcţie de capacitateade creaţie a fiecărui elev.Trecerea de le o linie greoaieinexpresivă către o linie expresivăeste indiciul unei transformări calitativeîn gândirea copiilor. Aceasta serealizează treptat pe baza diferitelorexerciţii-joc şi pe baza analizei lucrărilorde artă plastică. Liniile drepte nuexistă direct în natură, dar ele pot fiextrase din structuri cristaline, amorfe,care dau senzaţia de rigid, drept,distant. Sunt folosite ca elemente deconstrucţie sau ca element decorativ,sugerând liniştea, împlinirea şi descătuşarea,creează impresia de spaţiudeschis, rece.Liniile curbe oarecare sau în arcde cerc exprimă căutarea, neliniştea,tensiunea. Când curbele sunt închisedau naştere formei, volumului, spaţiuluitridimensional. Linia curbă areun caracter feminin, cald, lipsit deasprime. Poate fi restrânsă sau alungită,şerpuită sau arcuită, poate producela una din extremităţi o spirală.Creează sensibilitate şi emotivitate,redă ritmul regnului viu, fiindcă sugereazăcreşterea, dezvoltarea, formelede relief care au luat naştere prinmişcare. Liniile frânte sunt atât de dinamice,încât uneori devin agresive,exprimând caractere dure, puternicedar şi neliniştea, zbucium sufletesc.9 Ressu, C., Însemnări, Editura Meridiane,Bucureşti, 1973, pag. 65, 66.12

Forma este conturul unui corp, silueta,chipul unei făpturi. În general,forma reprezintă aspectul exterior, înfăţişareasub care se prezintă oricelucru din natură. Dicţionarul de artădefineşte forma ca fiind „totalitateamijloacelor de limbaj care alcătuiescaspectul exterior al unei opere deartă: culoare, linie, volum, etc. În realitate,forma este rezultatul procesuluide creaţie în întregimea sa, incluzândşi ideea care a stat la baza operei.Mai mult decât atât, […] forma coincideîn demersul constituirii ei cucreaţia însăşi, aceasta nefiind decâtdesăvârşirea prin materializare a uneiforme exterioare existente în interiorulartistului” 10 .Pierre Francastel afirmă legat deformă că „Meşterul care fabrică o formăare în faţa ochilor, fie şi numai înmemorie, un model concret, un exemplu,şi se străduieşte să-l reproducăsau să-l modifice. Cel ce imagineazăo formă nu are nici un model în faţaochilor sau în memorie (…) el nu numairealizează, ci inventează […]” 11 .Forma este inseparabilă de culoare.În artele plastice, cele două noţiunipot fi analizate separat, dar decele mai multe ori ele evoluează împreună,constituindu-se ca un totorganic în opera de artă. „Culorile şiformele nu pot fi despărţite, ele fiindrelativ „solidare”, constituind elementecomune ale tuturor obiectelor10 Şuşală, I., Bărbulescu, O., Dicţionarde artă, Editura Sigma, Bucureşti,1993, pag. 73.11 Francastel, P., Realitatea figurativă,Editura Albatros, Bucureşti, 1972,pag. 67.lumii materiale” 12 . Forţa expresivă aformelor este susţinută întotdeaunade culoare, mai ales în pictură. „Întropânză totul e semn. Câteva pete colorate,nişte simple trăsături potinclude în ele o forţă expresivă egalăcu a celei mai complicate şi mai reprezentativefiguri” 13 .Forma plastică poate fi analizatădin mai multe perspective:din punctul de vedere al istoriei,teoriei şi analizei operei de artă,forma reprezintă ansamblul elementelorşi mijloacelor gramaticaleşi tehnice care, într-o colaborarevoită de creator, se constituie înînvelişul, în „coaja”, în exteriorulperceptibil al unei opere de artă,cu intenţia nemărturisită de atransmite un mesaj;din punctul de vedere al procesuluide creaţie, forma reprezintărezultatul final al elaborării,inclusiv al desăvârşirii ideii deformă gândită, imaginată, interioară,în confruntare cu diferiteleforme naturale;privită în scop analitic, ca elementde limbaj plastic, forma poate fianalizată din perspectiva a douăipostaze: formă – semn/culoare şiformă – compoziţie;în sens general forma este imagineconcretizată grafic, pictural,sculptural, arhitectural, prin elementeşi mijloace specifice, pentrua deveni purtătoare de mesaj.Clasificare şi semnificaţii:a) în funcţie de calitate, proprietate amateriei dea a fi lemn, marmură,12 Mihăilescu, D., Limbajul culorilorşi al formelor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,Bucureşti, 1980, pag 56.13 Gaston Diehl – citat de Passeron,R., „Opera picturală”, Editura Meridiane,Bucureşti, 1982. pag. 251.13

etc., rezultă – forme naturale,spontane, accidentale (bicontinue);– forme artistice, elaborate,inventate (tridimensionale);b) în funcţie de caracterul:– structurii – forme deschise(statice, dinamice); forme închise(statice, dinamice)– vectorului ultim, al relaţieisemnelor între ele şi ale acestoracu suprafaţa suport – topologice şitensionale;– conturului: forme rotunde, colţuroase,dantelate, lanceolate, etc.;– tratării suprafeţei suport: – formepicturale, forme decorative, plate.c) după origine:– formă spontană, ca formă naturală(întâmplătoare) sau produsă accidental,în al cărui proces de apariţie şi selectareeste implicată fie voinţa de acăuta şi descoperi, fie de a provocavoit, de a prelucra, elabora. Modalităţide obţinere: monotipie, suprapunereprin îndoirea suportului, dirijareaculorii printr-un jet de aer – prinsuflare liberă sau printr-un tub, picuraresau stropire cu pensula a suportuluiumezit sau uscat, prin „imprimare”cu diferite structuri naturale,textile, etc., prin scurgere aderentă ş. a.– formă elaborată ca formă creată,fie pe baza a numeroase sugestii naturale,abstrasă prin observarea atentăa naturii şi confruntată cu alte forme,fie prin prelucrarea unei forme spontane,în ambele variante transfigurareafăcându-se pentru un anumit contextspaţial, compoziţional. Dialogulcu natura este sine qua non al fiecăruicreator. Prin investigarea specificăomului, orice formă este înţeleasămai mult decât permite exteriorul,intervenind intuiţia, sinteza, viziunea,astfel ia naştere o formă nouă, formăcreată.14d) în funcţie de diferitele ei ipostazefuncţionale:– formă-culoare (cromorfema): percepţievizuală concomitentă a formeişi culorii unui obiect sau a uneisuprafeţe rezultată din suprapunerealor simultană (la nivel perceptiv);– formă deschisă – forma care rezultădin ductul (trăsătura) care nu se maiîntoarce la punctul iniţial, sensul eigeneral fiind centrifugal, excentrică;– formă închisă – forma alcătuită dindetalii liniare, a căror dispunere spaţialătinde spre centru, spre interiorulei, centrică;– formă semnificativă – forma carese poate lipsi de semnificaţia ce i-opoate oferi elementul reprezentativsau abstract în sine, devenind ea singurăîntruparea unui alt sens, decâtcel iniţial, local, propriu;– formă simbolică, forma în carepoate fi cuprinsă o idee. Generalizatoaresau evocatoare, prin transfer desemnificaţie de la mai multe formesimilare la una mai potrivită, şi, deregulă, similară structural;– formă totală, formă rezultată dinpărţi organice, unitar şi echilibratarticulate, care au cedat ceva dinautonomia lor de semne potenţialepentru a se putea asocia, accepta reciproc,sau din contră, pentru a serespinge expresiv, în ambele variante:ca detalii ale aceleiaşi configuraţii;sinonimă compoziţiei.Modalităţi de obţinere a formelorplastice în activităţile şcolareFuzionarea este amestecul carese relizează între pete sau linii umederelativ spontane, fără a folosi pensula.Când se alătură pete sau linii umedecare se întrepătrund, fuzionareaare loc la margini. Dacă petele sau liniileumede se suprapun prin atingerecu pensula, fără a le freca, se relizea-

ză fuzionarea în masă. Prin acest procedeu,delimitarea între culori estetopită şi se obţine un aspect catifelat.Curgerea liberă se relizează prin depunereaculorii bine fluidizate pesuportul umed sau uscat, prin curgeredintr-un recipient. Stropirea forţatăse poate face pe suport umed sauuscat, cu orice fel de instrument: pensula,tocul, periuţa de dinţi etc. Scurgereaaderentă se realizează prin dirijareaculorii fluidizate, depuse pesuport, schimbând poziţia acestuia, îndiferite sensuri. Operaţia se poate repetade mai multe ori, cu diverseculori, urmărindu-se chiar suprapunereaurmelor de culoare. Dirijarea jetuluide aer constă în suflarea culoriifluidizate depusă pe suport în diferitesensuri, liber sau folosind uneleobiecte aflate la îndemână: un pai, untub de plastic sau cauciuc etc. Sfoaracolorată este un procedeu în care sefoloseşte o bucată de sfoară, îmbibatăîn culoare care se aşează pe o hârtie,ce se va plia, având grijă să se laseafară un capăt al sforii. În timp ce sepresează hârtia cu o mână, cu cealaltăse trage de capătul sforii rămas liber,până când acesta va ieşi dintre filelehârtiei. Desfăcând foaia se va observaforma obţinută. Monotipia se relizeazăpe hârtie albă sau colorată depreferinţă lucioasă, pe care se aşazăuna sau mai multe pete de culoare,cât mai grupate. Se pliază hârtia pesteele şi se presează. După desfacereafoii va rezulta o imagine a cărei formăşi întindere depind de cantitateade culoare folosită şi de sensul deapăsare. Colajul constă în decuparea,aranjarea şi lipirea unor bucăţi dehârtie, pânză, lemn pe o suprafaţă.Compoziţia ia naştere prin ordonareaşi organizarea relaţiilor esenţialeale elementelor de limbaj plastic;implică structurarea formelor plasticeîntr-un spaţiu dat, conform unor idei,scheme, legi compoziţionale; înseamnăintervenţie asupra formelor şi arelaţiilor dintre ele, pentru realizareaexpresiei de ansamblu, a ideii plastice,avându-se în vedere scopul plastic.Compoziţia este obiectivul care valorificăcel mai mult capacitatea creativă,fiind fructul cunoaşterii artistice;presupune studiu metodic şi sistematic,în care o idee călăuzitoare adunăcăutările adiacente divergente spre unţel final, opera de artă şi înţelegereaei. Căutând esenţa compoziţiei plastice,aceasta derivă din valenţa ei preponderentcreativă. În realizarea uneicompoziţii trebuie să se respecte principiilecare vor sta la baza alcătuiriiimaginii: paginaţia, ordinea şi dezordinea,modularea, unitatea, echilibrul,contrastul, simetria-asimetria, ritmul,centrul de interes, secţiunea de aur,structura. Suprafaţa din interiorulcadrului (spaţiul plastic) se prezintăca totalitate unitară, în care, dacă s-arinterveni cu o trăsătură de penel, s-artulbura „ordinea” interioară, echilibrul,unitatea. Unitatea se manifestă prinlegătura logică, constructiv-formală,proporţională dintre părţi şi ansamblu,dar se manifestă şi prin legăturadintre conţinut şi formă.15

Forma spaţială, spre deosebire decea plană, are trei dimensiuni: lungime,lăţime şi înălţime. Este întâlnitămai ales în artele spaţiale: sculptură,ceramică, arhitectură. Formele spaţialese pot obţine şi prin plierea hârtieisau cartonului. „Origami” este un cuvântde origine japoneză însemnând„arta plierii hârtiei”. Arta contemporanăoferă numeroase exemple de artişticare realizează lucrări ce se află la interfaţapictură-sculptură, lucrări carepot constitui material didactic bogatpentru stimularea creativităţii elevilorla orele de educaţie plastică.III. Desenul copiilor - mediatoral comunicării ca mijloc de reprezentarea realuluiReprezentarea corpului omenescîn desenele copiilor evoluează ţinândcont de etapizarea făcută de Luquet:a) Faza realismului fortuit sau fazamâzgălelilor; b) Faza realismului neizbutitsau faza de incapacitate sintetică;c) Faza realismului intelectual saufaza desenului ideo-plastic; d) Fazarealismului vizual sau faza desenuluifazio-plastic. După această fază copilulatinge perioada adultă şi numai abilitateatehnică cultivată prin îndrumarestabileşte diferenţele între indivizi.S-a constatat că cea mai rudimentarăreprezentare a corpului omenesceste cea a „stadiului de celulă” 14 .Câteva linii marchează capul, iarmembrele pornesc direct din cap, darmajoritatea copiilor desenează de peacum ochii, gura şi părul. Urechilesunt reprezentate mai întâi la imaginilereprezentând femei, atenţia fiindatrasă de obiectele de podoabă.14Sully James, „Etudes surl’enface”, citat Maria Ilioaia, AlexandruTohăneanu, „Metodica predării desenului”,Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti, 1971, pag 21.16Aceeaşi explicaţie poate fi atribuităfaptului că unii copii deseneazănasturii înaintea hainelor. Mâinile şipicioarele sunt reprezentate printr-olinie. Când desenează degetele nusunt interesaţi de numărul lor, abiacând învaţă să numere redau numărulcorect. Hainele apar în ordinea importanţeilor. De multe ori copiii întâidesenează corpul, apoi hainele, ca şicum ar fi transparente, fiind principalacaracteristică a desenului ideoplastic,alături de capul desenat dinprofil cu ambii ochi.O altă trăsătură a desenului copiiloreste perspectiva afectivă. Deseneleobiectelor nu ţin cont de raporturilereale şi nici de aparenţele perspectivei.Un obiect de mici dimensiuni, darcare se situează în sfera de interes alcopilului va fi reprezentat mai mare,faţă de obiecte cu dimensiuni maimari, dar fără importanţă pentru copil.În perspectiva prin rabatare saudesfăşurare, lucrurile apar ca fiinddesfăşurate pe un singur plan – deexemplu, casele din dreapta şi dinstânga unei străzi, stâlpii, arborii,gardul, vor fi reprezentate ca fiindrăsturnate pe pământ. Atunci cândcopilul este invadat de o avalanşă deimpresii, elementele desenului aparreprezentate în frize suprapuse.Desenul pentru copii are un rolnarativ, vorbeşte despre un obiect, nureprezintă forma reală a obiectului.Ceea ce redă copilul nu este imagineareală, ci modelul intern, ideea pe careo are despre obiect sau figura umană.El „povesteşte” prin desen întâmplăritrăite şi imaginate. Poveştile au oinfluenţă mare şi se întipăresc puternicîn mintea copiilor. Elemente fantasticepot lua întruchipări antropomorfice,de exemplu animale cu chipde om. Desenele copiilor arată evoluţiainteresului lor pentru mediul în-

conjurător, prin ritmul îmbogăţiriilexicului grafic.Copiii manifestă o mare atracţiespre culoare, alăturând culorile pentruplăcerea proprie, pentru plăcereaochiului, pentru bucuria creată, apoiatribuie culorile specifice obiectelor.În majoritatea cazurilor, culorile auun rol pur decorativ.Începând cu vârsta şcolară, repertoriuldesenelor se îmbogăţeşte,reflectând influenţa educativă primită.Din etapa gimnazială, elevii ceimai buni la desen sunt, de obicei, ceicu rezultate mai bune la învăţătură.Începând cu această etapă, trebuieevaluată mai ales imaginaţia, sensibilitatea,şi nu dexteritatea motrică, formagrafică. Altfel copilul ajunge săse blocheze creativ. Se constată înaceastă perioadă că cei mai buni desenatorisunt de fapt cei mai buni copişti,ajungând în final să se specializezeîntr-un anumit tip de desen.Cu vârsta, înspre doisprezecetreisprezeceani, copii încetează sămai deseneze sau să picteze spontan.Dacă până acum erau exteriorizateimpulsuri sufleteşti, după aceastăvârstă elevii caută pe plan tehnic saugrafic modalităţi adecvate de exprimarea diverselor situaţii reale. Schimbarease datorează dezvoltării spirituluicritic care duce la descoperireafaptului că desenele lor nu mai corespundrealităţii, declanşându-se lipsapreocupării pentru desen. Astfel, specialiştii– pedagogii, psihologii – suntde acord cu ideea că lecţiile de desentrebuie să ţină cont de particularităţilede vârstă şi particularităţile individualeale elevilor. După vârsta detreisprezece ani, lecţiile de educaţievizual-plastică trebuie să acorde omai mare importanţă cunoştinţelortehnice, obiectele prezentând interesmai ridicat sub aspectul relaţiilordintre părţile componente şi sub raportcompoziţional. Nu trebuie să sepiardă din vedere, în această perioadă,accentuarea utilităţii artei, finalitateaformelor plastice, pe lângă laturatehnică a execuţiei. Tematica trebuiesă depăşească lumea basmelor,orientându-se către întâmplări din viaţazilnică.Se ştie că, până la nouă ani, esteperioada exprimării spontane prin desen.După această vârstă, între nouăşi treisprezece, paisprezece ani estemomentul prielnic dezvoltării deprinderilorgrafice ca element interpretativ.Cu accent pus pe execuţia tehnicăse poate face apel la stările afective şila imaginaţia copiilor, ajutându-i să-şidezvăluie resursele creatoare.Referinţe bibliografice1. Abate, M. A. Desenul familiei, Timişoara, Editura Profex, 2003.2. Abraham, A. Le dessin d’une personne, Paris, EAP, 1977.3. Ailincăi, C. Introducere în gramatica limbajului vizual, Cluj-Napoca, EdituraDacia, 1982.4. Avermaete, R. Despre gust şi culoare, Bucureşti, Editura Meridiane, 1971.5. Bartoş, J. Compoziţia în pictură, Iaşi, Editura Polirom, 2009.17

186. Bartoş, J. (editor/coautor), Interferenţe vizual-artistice, în volumul „Interdisciplinaritateîn conservare-restaurare şi arte aplicate”, Iaşi, Editura Artes, 2007.7. Berger, R. Descoperirea picturii, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1975.8. Bollenbach, C. Desenul – pe scurt despre tehnici, Bucureşti, Editura Meridiane,1964.9. Francastel, P. Realitatea figurativă, Bucureşti, Editura Albatros, 1972.10. Focillon, H. Viaţa formelor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1977.11. Cristea, S. Dicţionar de pedagogie, Bucureşti-Chişinău, Editura Litera, 2000.12. Filoteanu, N., Marian, D. Desen artistic, Editura Didactică şi Pedagogică, 1998.13. Francastel, P. Realitatea figurativă, Bucureşti, Editura Albatros, 1972.14. Hasan, Y. Paul Klee şi pictura modernă: studii despre textele teoretice, Bucureşti,Editura Meridiane, 1999.15. Hogarth, W. Analiza frumosului, Bucureşti, Editura Meridiane, 1981.16. Ilioaia, M. Metodica predării desenului, clasele I-IV, Bucureşti, Editura Didacticăşi Pedagogică, 1981.17. Klee, P. Album-antologie, Bucureşti, Editura Meridiane, 1972.18. Klee, P. Teoria de la forma e de la figurazione, Roma, Editura Feltrineli, 1980.19. Leonardo da Vinci, Tratat despre pictură, Bucureşti, Editura Meridiane, 1971.20. Lhot, A. Tratat despre peisaj şi figură, Bucureşti, Editura Meridiane, 1969.21. Mihăilescu, D. Limbajul culorilor şi al formelor, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şiEnciclopedică, 1980.22. Mocanu, T. Morfologia artei moderne, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973.23. Neacşu, I. Educaţia estetică, în Curs de pedagogie, T.U.B., Bucureşti,1988.24. Nicola, I. Pedagogie, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică., 1994.25. Nicolae, M.N. Cioplitorul de gânduri, Muzeul de Artă Tradiţională Făgeţelu jud.Olt, 2007.26. Passeron, R. Opera picturală, Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.27. Pavel, V. Ora de desen, Sugestii, Constanţa, Editura Muntenia, 1994.28. Pleşu, A. Călătorie în lumea formelor, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974.29. Postelnicu, C. Fundamente ale didacticii şcolare, Bucureşti, Editura Aramis, 2002.30. Radinschi, C. Desen artistic, Editura Didactică şi Pedagogică, 1980.31. Radu, A. Educaţia plastică la orice vârstă, Bucureşti, Editura Ars Docendia aUniversităţii din 2008.32. Read, H. Semnificaţia artei, Bucureşti, Editura Meridiane, 1969.33. Ressu, C. Însemnări, Bucureşti, Editura Meridiane, 1973.34. Salade, D. Educaţia prin artă şi literatură, Bucureşti, Editura Didactică şiPedagogică, 1973.35. Solier, R. Arta şi imaginarul, Bucureşti, Editura Meridiane, 1978.36. Şchiopu, U., Verza E. Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995.37. Şuşală, I. Culoarea cea de toate zilele, Bucureşti, Editura Albatros, 1982.38. Şuşală I. Curs de desen, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”, 1996.39. Şuşală, I., Bărbulescu, O. Dicţionar de artă, Bucureşti, Editura Sigma, 1993.40. Şuşală, I., Gavrilă, T. Caiet de arte plastice, Bucureşti, Editura Coresi, 1992.41. Vaideanu, G. Cultura estetică şcolară, Editura Didactică şi Pedagogică, 1967.42. Voiculescu, F. Elaborarea obiectivelor educaţionale. teorie, cercetări, aplicaţii,Sibiu, Editura Imago, 1995.