Masurarea psihozei - Dr. Radu Vrasti, MD, PhD

Astfel, DSM-IV disperseaza “psihoza” de-alungul unui spectru larg de tulburari si furnizeaza
criterii ca ceea ce este vazut ca o tulburare sa capete calificativul de psihotica.
Cu toate avatarurile lui, conceptul de psihoza a contribuit decisiv la formarea si
constituirea practicii psihiatrie moderne, la conceptualizarea interrelatiilor dintre psihiatria ca
practica si psihiatria ca institutie si el supravietuieste inca in limbajul clinic curent pentru ca
ajuta sa se faca o distinctie neta atunci cand se evalueaza, trateaza si legitimizeaza pacienti
psihiatrici si contribuie inca la modul de utilizare a urgentei in psihiatrie si la ajustarile eticomorale
ale psihiatriei moderne. Dar poate mai important decat toate este faptul ca conceptul de
psihoza a contribuit decisiv la demistificarea nebuniei, atat in limbajul public cat si in cel
profesional (Tsuang & Faraone, 2002).
In cautarea simptomelor psihozei
Problema simptomelor psihozei isi are originea in confundarea si chiar suprapunerea
simptomelor psihozei cu cele ale schizofreniei si atunci cand vorbim de simptome nu se
precizeaza exact daca vorbim despre schizofrenie sau psihoza. Desi Eugen Bleuler facea o
distinctie clara intre simptomele fundamentale si cele secundare ale schizofreniei, simptomele
fundamentale fiind cele cu valoare diagnostica, pentru ca ele sunt expresia modificarii
permanente a persoanei in procesul schizofren (de ex. pierderea asociatiilor de idei), iar cele
secundare sau accesorii fiind doar temporare, (de ex. delirul si halucinatiile) si neavind aceiasi
valoare diagnostica (Burgy, 2008), formularea diagnostica din DSM-IV s-a facut in jurul
simptomelor secundare, psihotice, pentru a se asigura schizofreniei un statut de categorie
discreta (Tsuang, 2000; Tsuang si Faraone, 2002). DSM-III si DSM-IV au facut incercarea
temerara de a acorda fiecarei entitati nosologice discrete simptomele si criteriile care o fac sa
aiba o validitate si confidenta (“reliability”) inalta, lucru care a dus la unele compromisuri,
precum ignorarea considerentelor etiopatogenice.
Atit Kraepelin, cat si Bleuler au impartit simptomele schizofreniei in caracteristice si
necaracteristice, cele caracteristice, numite si “Grundsymptome” (simptome fundamentale)
sunt cele care definesc boala si ele sunt “un tip specific de alterare a gandirii, simtirii si relatiei
cu lumea care nu apare nicaieri in acesta forma” si care sunt interpretate ca tulburari ale
asociatiilor de idei, afectivitatii, autism si ambivalente – asa zisi “cei 4 A” (Beluler, 1911). In
contrast cu simptomele fundamentale, simptomele accesorii, precum halucinatiile si delirul,
11