Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

12.07.2015 Views

locul lor, tejgheaua şi rafturile golite complet. Un pas, din stradă, şi ai puteaintra în aceste cafenele pustii în care cântă greierii.Am impresia că mă plimb printr-un oraş unde sunt singurul om venit săvadă ce este. Şi de fapt, prin cartierul de deasupra plăjii Duduia, sunt chiarsingurul trecător aventurat pe acolo. Numai pe strada Carol mai e puţină circulaţie,dar când văd o femeie, prezenţa ei mi se pare anormală prin acest oraş.Restaurantele sunt închise, în afară de două sau trei, şi acestea cam goale.Pe strada Miron Costin, la un colţ, doi lucrători examinau o clădire avariată.Unul era cam băut, celălalt cam surd, şi amândoi în jur de 60 de ani. „Acum,vom avea de lucru, numai să se liniştească”. Se bucurau că n-au să şomezemultă vreme după război. Într-o poartă, o femeie îmi face semn să intru la ea.La altă poartă, două fete stau pe vine, rezemate de zid şi cercetează stradacu priviri pierdute. Am impresia că sunt flămânde şi aşteaptă pe cineva să leaducă de mâncare. Câinii umblă hămesiţi pe străzi, intră prin curţile şi caselepărăsite, dorm pe sub scări sau te imploră din ochi să le dai ceva. Dar şi maijalnică e prezenţa pisicilor. Sunt foarte multe şi foarte leşinate. Traverseazăstrăzile miorlăind, fără să le audă nimeni. Pe strada Kogălniceanu am văzuto femeie deşertând în faţa porţii o farfurie cu resturi de mâncare. În jurul eierau vreo douăzeci de pisici care o asaltau înfometate, în timp ce altele apăreaudin toate părţile, atrase de miros, unele cu pisoii după ele. „- De undeaveţi atâtea pisici?” am întrebat-o, în glumă, oprindu-mă lângă ea. „- Nu-sale noastre. Au plecat toţi şi au lăsat aiţi numai pisiţile”, mi-a răspuns femeia,care, am constatat astfel, era grecoaică.De la Poştă în jos, pe strada Carol, până în piaţa Ovidiu, spectacolul edeprimant. Nu se află nici o vitrină intactă. Cele cu bijuterii, cu stofe şi încălţăminte,cu „suveniruri”, cu fructe şi lukum, înşirate aici şi care altădată străluceaude bogăţie şi splendoare, sunt pustii, fără ferestre, cu câte două-trei scânduripuse cruciş şi bătute în cuie. Obloanele de fier sunt răsucite, sparte, ruptesau scoase din balamalele lor, ca şi cum înăuntru ar fi fost o explozie al căreisuflu le-a smuls din ţâţâni. Din stradă priveşti până în fundul prăvăliei şi nuvezi decât rafturi goale, mese răsturnate, tejghele prăfuite şi cutii aruncatepe jos, ca după jaf. O singură prăvălie în care mai rămăsese ceva, am văzutpe Mangaliei: două cămăşi milaneze, întinse pe nişte suporturi de lemn, unaalbă, una neagră, semănau cu două sperietori de ciori. Pe faleza de la Cazinounu se plimbau decât două sentinele, marinari, cu armele la umăr, iar pepietroaiele de jos câţiva soldaţi germani prindeau crabi şi se jucau cu ei. Totulera pustiu, ca şi cum pe aici n-ar fi fost niciodată oameni, ca şi cum acesteaar fi mărturii ale unei alte civilizaţii, din alt secol.Bărbaţii pe care-i întâlnesc – funcţionari obligaţi să rămână la serviciile lor– sunt pur şi simplu îngroziţi de bombardamente, deşi, la drept vorbind, oraşula suferit avarii, dar victime omeneşti nu s-au înregistrat. Lumea s-a speriat însăşi a fugit. Cei rămaşi, duc o viaţă de infern. Nicolae, ca funcţionar la vamă, eobligat să rămână pe loc şi se află singur acasă. La apartamentul lor nu e spartădecât fereastra de la bucătărie – fiind singura casă cu ferestrele întregi – darel doarme în coridorul de la pivniţă, într-un haise-longue, fiindcă acolo e maila… „adăpost”. Când doarme sus, noaptea, stă cu deşteptătorul la cap, caresună din oră în oră. Se deşteaptă la fiecare sunet al ceasornicului, îl întoarce,îl pune să sune peste încă o oră şi se culcă iar. Când l-am întrebat de ce faceasta, mi-a răspuns: „Mi-e teamă să nu fie vreo alarmă şi să n-o aud. Obositcum sunt, m-ar putea fura somnul şi decât să mă pomenesc cu vreo bombăpeste mine, mai bine să-mi sune ceasul la cap…” Am început să râd.Ex Ponto nr.3, 200653

Fiind sâmbătă după masă, toţi cei forţaţi să rămână în oraş, îl părăsescacum, până luni, ducându-se să-şi vadă familiile refugiate prin satele din judeţşi unde se vor odihni şi ei o zi şi jumătate, fără frica bombelor. Cu o maşinămică, a unui prieten de-al lui Nicolae, plecăm şi noi, repede, spre Viişoara.Mâine e duminică, în Constanţa n-am avea nici ce face, nici ce vedea, nicice mânca. Biata noastră Constanţă!Viişoara, 13 iulie Aici secerişul e în toi. Satul e plin de constănţeni,care ies sera la şosea, să se plimbe, ca într-o adevăratăstaţiune climaterică. Cucoane, elevi şi eleveîn vacanţă, profesoare, s-au refugiat şi aici, ca şi în celelalte sate din suduljudeţului, nordul fiind inaccesibil din cauza trupelor staţionate acolo. Câmpul efrumos, ovăzul dă în copt, porumbul e de un verde-negru splendid, inul începesă-şi deschidă floarea albastră, iar grâul ameninţă să se scuture dacă nu esecerat imediat. În curte sunt şase soldaţi pentru lucru, toţi feciori din Oltenia.Li se plăteşte câte şaptezeci de lei pe zi, plus mâncarea, şi banii le rămân lor,ceea ce altă dată nu se întâmpla; altă dată, soldaţii munceau şi ofiţerii luaubanii. Nopţile sunt liniştite şi camuflajul e şi aici o povară. Oamenii trebuie săstea cu uşile şi ferestrele închise, înăbuşindu-se. Ei, care sunt obişnuiţi sătrăiască în aer liber, mai ales vara, se văd acum obligaţi să se închidă searaîn case, ca nişte cârtiţe. Asta-i stinghereşte şi-i supără cel mai mult.Ex Ponto nr.3, 20065414 iulie 1941,ViişoaraAcest „quatorze juillet” îl petrec în camera mea obscurăde la ţară. E un miros greu de ţoale neaerisite,ferestrele sunt acoperite cu draperii groase de lână,ca să nu pătrundă căldura de afară, ziua, şi să nu sestrecoare vreo fâşie de lumină dinăuntru, noaptea, pe jos sunt numai preşuri,din acelea ţesute din cârpe, ce acopăr pământul lipit cu lut, patul e plin de pernefrumoase umplute cu fulgi, iar pe pereţi sunt întinse scoarţe multicolore, cu flori,fazani şi coroane în mijlocul cărora sunt cusute cu arnici sau cu bumbac albiniţialele celor care le-au făcut. Dacă n-ar fi refugiaţii de la Constanţa, mai căaş rămâne aici toată vara, aşa cum făceam în vacanţele din timpul studenţiei.Dar acum nu se poate, casa e plină de copii, cei de aici, cei veniţi de la oraş,încât zumzăie de ţipetele şi scâncetele lor de dimineaţa până seara.Am fost azi la câmp, la seceratul grâului de pe cele cinci hectare de lângăsat, cumpărate acum câţiva ani de la Baubec, când turcul a plecat în Turcia.Pământ bun, gras, roditor, de care tata e mândru. Grâul e foarte frumos, cu unspic mare, bogat. În urma maşinei, trasă de doi boi şi doi cai, şapte legători,cu tata opt, făceau snopi, şi-i lăsau pe brazdă. Deşi suntem la mijlocul lui iulie,e o zi plăcută, căci bate un vânt răcoros. „La timpul ăsta ar fi trebuit să tragăboul cu limba scoasă, şi noi umblăm îmbrăcaţi încă”, îmi spune tata.Cu Coca şi Mihai, ne-am jucat puţin prin grâul copt şi printre snopii depe miriştea proaspătă, Mihai, cu părul lui bălai şi aprins la faţă din cauzasoarelui ca o pâine rumenită, se pierdea aproape prin lanul ale cărui spice ise ridicau deasupra capului. Când se lua Coca după el, începea să fugă, sădea din mâini şi să ţipe, ca în valurile mării la Constanţa. Acolo e marea deapă, aici e marea de grâu. Ne-am dus apoi la in şi la ogorul de porumb, ale

locul lor, tejgheaua şi rafturile golite complet. Un pas, din stradă, şi ai puteaintra în aceste cafenele pustii în care cântă greierii.Am impresia că mă plimb printr-un oraş unde sunt singurul om venit săvadă ce este. Şi de fapt, prin cartierul de deasupra plăjii Duduia, sunt chiarsingurul trecător aventurat pe acolo. Numai pe strada Carol mai e puţină circulaţie,dar când văd o femeie, prezenţa ei mi se pare anormală prin acest oraş.Restaurantele sunt închise, în afară de două sau trei, şi acestea cam goale.Pe strada Miron Costin, la un colţ, doi lucrători examinau o clădire avariată.Unul era cam băut, celălalt cam surd, şi amândoi în jur de 60 de ani. „Acum,vom avea de lucru, numai să se liniştească”. Se bucurau că n-au să şomezemultă vreme după război. Într-o poartă, o femeie îmi face semn să intru la ea.La altă poartă, două fete stau pe vine, rezemate de zid şi cercetează stradacu priviri pierdute. Am impresia că sunt flămânde şi aşteaptă pe cineva să leaducă de mâncare. Câinii umblă hămesiţi pe străzi, intră prin curţile şi caselepărăsite, dorm pe sub scări sau te imploră din ochi să le dai ceva. Dar şi maijalnică e prezenţa pisicilor. Sunt foarte multe şi foarte leşinate. Traverseazăstrăzile miorlăind, fără să le audă nimeni. Pe strada Kogălniceanu am văzuto femeie deşertând în faţa porţii o farfurie cu resturi de mâncare. În jurul eierau vreo douăzeci de pisici care o asaltau înfometate, în timp ce altele apăreaudin toate părţile, atrase de miros, unele cu pisoii după ele. „- De undeaveţi atâtea pisici?” am întrebat-o, în glumă, oprindu-mă lângă ea. „- Nu-sale noastre. Au plecat toţi şi au lăsat aiţi numai pisiţile”, mi-a răspuns femeia,care, am constatat astfel, era grecoaică.De la Poştă în jos, pe strada Carol, până în piaţa Ovidiu, spectacolul edeprimant. Nu se află nici o vitrină intactă. Cele cu bijuterii, cu stofe şi încălţăminte,cu „suveniruri”, cu fructe şi lukum, înşirate aici şi care altădată străluceaude bogăţie şi splendoare, sunt pustii, fără ferestre, cu câte două-trei scânduripuse cruciş şi bătute în cuie. Obloanele de fier sunt răsucite, sparte, ruptesau scoase din balamalele lor, ca şi cum înăuntru ar fi fost o explozie al căreisuflu le-a smuls din ţâţâni. Din stradă priveşti până în fundul prăvăliei şi nuvezi decât rafturi goale, mese răsturnate, tejghele prăfuite şi cutii aruncatepe jos, ca după jaf. O singură prăvălie în care mai rămăsese ceva, am văzutpe Mangaliei: două cămăşi milaneze, întinse pe nişte suporturi de lemn, unaalbă, una neagră, semănau cu două sperietori de ciori. Pe faleza de la Cazinounu se plimbau decât două sentinele, marinari, cu armele la umăr, iar pepietroaiele de jos câţiva soldaţi germani prindeau crabi şi se jucau cu ei. Totulera pustiu, ca şi cum pe aici n-ar fi fost niciodată oameni, ca şi cum acesteaar fi mărturii ale unei alte civilizaţii, din alt secol.Bărbaţii pe care-i întâlnesc – funcţionari obligaţi să rămână la serviciile lor– sunt pur şi simplu îngroziţi de bombardamente, deşi, la drept vorbind, oraşula suferit avarii, dar victime omeneşti nu s-au înregistrat. Lumea s-a speriat însăşi a fugit. Cei rămaşi, duc o viaţă de infern. Nicolae, ca funcţionar la vamă, eobligat să rămână pe loc şi se află singur acasă. La apartamentul lor nu e spartădecât fereastra de la bucătărie – fiind singura casă cu ferestrele întregi – darel doarme în coridorul de la pivniţă, într-un haise-longue, fiindcă acolo e maila… „adăpost”. Când doarme sus, noaptea, stă cu deşteptătorul la cap, caresună din oră în oră. Se deşteaptă la fiecare sunet al ceasornicului, îl întoarce,îl pune să sune peste încă o oră şi se culcă iar. Când l-am întrebat de ce faceasta, mi-a răspuns: „Mi-e teamă să nu fie vreo alarmă şi să n-o aud. Obositcum sunt, m-ar putea fura somnul şi decât să mă pomenesc cu vreo bombăpeste mine, mai bine să-mi sune ceasul la cap…” Am început să râd.Ex Ponto nr.3, <strong>2006</strong>53

Hooray! Your file is uploaded and ready to be published.

Saved successfully!

Ooh no, something went wrong!