Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

La colţul casei a apărut Plophy alb ca şapca unui sergent necamuflat. Alunecăîncet, pe lângă zid, nedumerit: ce-o fi cu oamenii ăştia, de umblă noapteaprin curţi? Ce, au înnebunit? Curtea este, toată noaptea, lăsată în stăpânirealui, a seniorului Plophy, care o străjuieşte de pe balustrada balconului undestă, alb ca o crizantemă scoasă la aer, în poziţie de pândă. Aşteaptă să aparăvreo mâţă şi să plece cu ea în crailâc. El nu înţelege sunetul sirenelor, dar nuînţelege mai ales oamenii ăştia care, de la o vreme, se plimbă noaptea princurte, ca somnambulii. Dom’ Mitică s-a apropiat de el: „Kom Plofi, kom…”Cotoiul s-a oprit, circumspect, dar văzând că dl. Mitică îl cheamă cu glasullui adevărat, s-a apropiat şi şi-a frecat spinarea de pantalonii lui. Bătrânul l-aluat în braţe. Tot s-a ales cu ceva Plophy în noaptea asta! Poate se alege şicu un colţ de pat moale, în casă.Ora 11.15, alarma continuă. Sting lumina, mă culc. Mâine dimineaţă, laora 5.30, trebuie să plec la gară. Noapte bună!Ex Ponto nr.3, 2006Constanţa, 12 iulie M-am apropiat de Constanţa cu o emoţienemaiîncercată: voi descinde într-un oraşdistrus, ori tot în vesela, cocheta urbe de pemalul mării, pe care o cunosc ca în palmă. Primele semne ale războiului le-amvăzut la intrarea în gara Palas. Mai întâi, un balcon mare, alb, ridicat în văzduh,în dreptul comunei Brătianu. Patrulează, probabil, scrutează zările, spre mare,să dea de veste dacă observă vreo navă sau vreun avion venind de la răsărit.În gara Palas, câteva vagoane-cisternă - vreo patruzeci – erau distruse debombe. Unele răsturnate pe linii, cu roţile în sus, altele turtite, cele mai multeciuruite ca nişte site, cu cazanele plesnite, ca şi cum ar fi făcute din piele deburduf, nu din fier. Toate zac în băltoace negre de păcură sau de petrol.La intrarea în Constanţa, m-am uitat mai întâi spre centru: turnul Primărieie în picioare, intact, minaretul geamiei de asemenea, Tribunalul, Curtea deApel, Prefectura sunt neatinse. La fel şi celelalte clădiri din faţa gării: hotelulRegal, Poşta, casele de pe strada Carol. Oraşul are totuşi un aspect trist. (Înluna iulie, când era numai veselie şi tinereţe, în toiul sezonului!). Pe stradănu se văd decât bărbaţi, nici o femeie, câteva maşini, în genere nemţeşti, dincând în când câte o trăsură trecând în sus sau în jos. Lungul şir de birje cete întâmpinau totdeauna la coborârea scărilor din strada Scarlat Vârnav, numai există. Parcă n-au fost niciodată. Iar rarele trăsuri care mai circulă, parmai degrabă rătăcite printre nişte clădiri amuţite. Atmosferă de restrişte, cuun cer sumbru, acoperit de nori şi am impresia că e o zi de octombrie, cândoraşul se pregăteşte de hibernare, după exuberanţa şi frenezia unui sezon,acum mort de-a binelea. Primele două ceasuri am colindat partea de jos aoraşului, unde bombardamentele au lăsat urme adânci. Străzile sunt absolutpustii, casele părăsite, ici-colo grămezi de moloz, multe clădiri distruse. Ferestrelesunt toate, fără nici o excepţie, sparte, ca şi cum cineva ar fi trecutîntr-o noapte pe aici şi a spart cu ciomagul fiecare geam. Trotuarele sunt plinecu ţăndări de sticlă, care scrâşnesc strident sub tălpi, iar uşile şi ferestrelesunt închise cu scânduri sau cu rogojini bătute în cuie, ca să nu se vadă ceeste înăuntru. Vitrinele mari, ale cafenelelor în special, au rămas descoperite,astfel că din stradă vezi tot ce-i înăuntru: mesele de biliard abandonate, cupostavul verde înălbit de praf, scaunele şi mesele de consumaţie lăsate la52