Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

asta este şi drama ţării mele, ar fi o blasfemie să fac vreo deosebire. Iată dece, de câtva timp mă simt depărtat de suferinţele ce mă chinuiau altă dată,în schimb sufăr şi mă doare când mă gândesc că ţara mea trece prin suferinţeşi dureri cumplite, cum au fost cele din decursul ultimului an, cum suntcele din prezent. Dar Dumnezeu e mare, am încredere în sfânta şi dreaptalui judecată.Seri de vară,1941Viaţa de noapte a oraşului stagnează. Teatrele, cinematografele,resturantele trag obloanele de cum se înserează,bulevardele devin pustii de la ora 9 în sus. Oameniiar vrea parcă să mai întârzie, îi vezi cum încetinescpaşii, dar deodată se retrag toţi, dispar ca la un semnal nevăzut şi străzilerămân goale. Unde se duc, cu cine se însoţesc, bărbaţii, femeile acestea înfuste subţiri de vară, ce fac în bârlogurile lor ferecate – e un mister. Luminilese sting, larma încetează, Bucureştiul capătă aspectul unei uriaşe macheterămasă în întuneric după ce fusese expusă o zi întreagă sub proiectoarelesolare. Chiar cu autorizaţia de circulaţie în timpul nopţii în buzunar, mă întorcîn fiecare seară acasă destul de devreme, târând după mine nostalgia serilorşi nopţilor când localurile, parcurile, bulevardele ne primeau în braţele lor cumărinimie şi ne făceau veseli şi fericiţi până în zori. Acum, nici prieteni binedispuşi, nici chefuri cu halbe sau cu şpriţuri de la gheaţă, nici dimineţi prelungitela o masă de cafenea, nici euforice plimbări pe sub castanii înfloriţi.Regim de abstinenţă pe toate liniile!Paşii mă duc instinctiv pe strada Masaryk, mă pomenesc fără să-mi dauseama la poarta, deschisă permanent, de la nr. 27, şi iată-mă în curtea largă,pavată cu pietre cubice, în fundul căreia se zăreşte faţada albă a casei, ca unmic templu retras într-un minunat colţ de linişte şi de verdeaţă. Cei trei plopiînalţi ce străjuiesc intrarea în curte a doua mă salută, bucuroşi, gudurându-şiuşor vârfurile în văzduhul încărcat de miresme, grădina cu cei câţiva copacifalnici din dreapta mă întâmpină cu răcoarea ei plăcută, dându-mi senzaţiacă păşesc într-o catedrală de vegetaţie, unde stelele sclipesc ca nişte făcliipe bolta somptuoasă care parcă surâde către lumea de jos. Pe scări, în prag,aşezaţi într-un jilţ, d-na M. patronează, ca în fiecare seară, micile colocvii încursul cărora se face rezumatul zilei care a trecut şi al evenimentelor maiimportante. Din cauza restricţiilor de circulaţie, dânsa vine de asemenea devremeacasă, scurtând partidele de poker la diverse cucoane care o „jumulesc“regulat. („Astă seară iar m-au jumulit, domnule Martinescu!”) şi se consoleazăîn sânul „familiei”. Aceasta se compune din domnul Mitică, fratele, pensionar(cel mai mare dintre fraţii Vasilescu, căruia sora lui, doamna Olga, i-a dat unapartament în curte, după moartea Profesorului), cucoana Zoe, cumnata,Sandu, nepotul, la care, în aceste seri, se adaugă Ionel, băiatul bucătăresei,o haimana care pleacă de acasă dimineaţa şi se întoarce seara cu sacul plinde noutăţi. „Haide domnu’ Martinescu, poftim la congres!…” mă strigă toţi decum mă văd apropiindu-mă de casă. „Congresul” ţine cam un ceas, până pela 11, pe treptele de la intrare. Dl. Mitică e cam tare de urechi şi de multe oriînţelege pe dos cele ce-i spui, coana Zoe e mereu necăjită că „nu ştie ce sămai gătească mâine”, iar Sandu, aviator în rezervă, explică totdeauna câteavioane „au venit” astăzi, la ce înălţime zburau, ce tipuri erau, ce fel de bombeaveau etc. Dacă ziua a fost săracă în evenimente şi nu au ce comenta, d-naEx Ponto nr.3, 200645