Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006cluzia că fericirea nu e decât mila pentru propria nefericire, mi-am dat seamacă singurele paradisuri sunt cele pe care le-am pierdut. Eu îl pierdusem demult pe al meu, aşa că n-avea rost să mai caut ceva. Puteam deci zace acolounde eram, cât se poate de liniştit.Anton simte că i s-a oprit în loc şi mintea şi auzul şi cugetarea abia încropită.Bine că dimineaţa cea strălucitoare i-a retezat visul cel îngheţat. Peo asemenea vreme puroiul patimilor se cere curăţit. Dar cum? Prin tăcereamai presus de grai şi prin neştiinţa mai presus de orice înţelegere. Într-un fel,îi pare rău, căci se trezise cu hotărâre asupra vieţii.Pe sub hamacul lui bălăngănitor, cotcodăcesc găini şi bibilici. Are senzaţiacertă că nu e, pentru câteva secunde, decât un gentilhomme campagnard.Quelle jolie et tendre et idyllique impression de vie patriarcale! Quelsmerveilleux décors! C’est un délice que cette terrasse fleurie de la ferme,d’où l’on aperπoit le passage de la vallée, la rivière et les montagnes. Et quelmatin étoilé, si froid et si bleu, sur la blancheur de la neige!Va trebui să profite de vorbele astea şi să-şi pună în mişcare şi în ordineimpresiile, percepţiile, întreaga maşinărie intelectuală în deplina ei chintesenţă.Doar aşa va putea lupta vitejeşte împotriva unei îmbătrâniri grabnice,covârşite de preocupări mici şi egoiste, împotriva împietririi inimii cea lipsităde umilinţă, împreunării cu lucruri întunecate, înălţării semeţe, căldurii ceafără dulceaţă, moleşirii mădularelor.Un gând îl luă pe neaşteptate în primire, copleşindu-l cu măreţia-i neaşteptată:în clipa asta sunt fericit. Şi dacă sunt fericit aici şi acum, înseamnă cănu are rost să mai plec nicăieri. Nici într-o altă viaţă nu ar fi vrut să fie altceva,altcineva, altundeva. Îi stătea bine ca singuratic gânditor, tronând deasupraimperiului său de găini şi capre lin-behăitoare, îi priia. Ce altceva ar fi pututface în viaţă? La ce altceva se pricepea? Băieş? găzar? mamoş? Poate măţar?De ce nu florar? Ori poate hăitaş – pe coclauri, urlând din toţi bojocii printremărăcini, fugărind animale nevinovate, cu obrajii roşii şi gâtul mereu uscat.Ori hornar, ţopăind pe acoperişuri, ca un moş Crăciun al funinginei, tuciuriuşi cherchelit, fermecat de apusul belaliu şi aşteptând mereu ca noaptea săîl şteargă de pe faţa pământului. Lotcaş, plescăind din lopeţi mereu în ritmulinimii iubitei lăsate la vatră, cu urechile ciulite după scremetele vântului şi cupicioarele murate. Ori poate uşier, fâl-fâl, ducându-şi traiul între uşi batante,analizând la nesfârşit asperităţile unei clanţe paradisiace. Mai bine acordor,ciupind corzi strălucitoare, zgândărind cu voluptate fofoleanca unei harpe,trăgând de mustăţi un pian bătrân şi căpos, fermecând o chitară care nu maiştia de mult ce-i reveria. Sau cocător, cu mâinile moi ca aluatul şi colţul ochiuluiturbionar, înfipt în decolteul năduşit al cocătoarelor pudrate cu tone de făină,încinse şi cu nurii în flăcări. Mai bine ghipsar, desigur, seara ar fi rămas maila urmă şi s-ar fi tăvălit în materia gri, încă neîntărită, lăsându-şi amprentelenetrebnice pentru eternitate pe te miri ce stucaturi, brizbrizuri, colţare. De cenu jugănar, atent la detalii, mare amator de fudulii la grătar, cu mult usturoi şicartofi puţă-de-maimuţă, cu buzunarele hanoracului suferitor pline de cuţitoaiespecifice meseriei, pe care le-ar fi ascuţit cu mare drag şi sârg, în fond. Oripoate lampagiu, cu paşi de vată, cu urechile păroase şi nas înfundat, nevăzutşi neauzit pe străzi uitate, într-un secol minunat, fără istorie şi fără personaje,o luminiţă în creierul adormit al unui cartier prăfos, un puchin într-un ochi urduros,o uşoară jenă în curul unei mahalale băltind în lături, departe de oriceingerinţă şi aproape de raiul lampagiilor bătrâni cu amante tinere, murdare şipline de nuri. Dar bombonist? ah, da, uite o meserie pe măsură, ar fi îndulcit30