Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ah, a zis Aloisius, ia uite-l şi p-ăsta. Marş de-aici, piază rea! Şi când i-a trăznituna bietului animal, apoi l-a apucat de ceafă şi l-a aruncat pe direcţiavântului, într-o clipită am rămas iarăşi singuri. Ai crede la prima impresie căunele inspiraţiuni pleacă din cuprinsul conştiinţei, când ele ne sosesc dindepărtări misterioase. Văzduhul s-a cutremurat precum un oftat al demiurgului.Am stat amândoi şi am ascultat ciulind urechile. Nori de pudră străvechicernea cerul peste tot şi noi, ca nişte statui găinăţate, înţepenisem acolo, înmijlocul pustiei. M-am uitat mai bine la Aloisius. Avea o privire de email şi omustaţă ca un fir de argint. Aproape că nu am mai reuşit să-l recunosc. Darasta numai până ce a deschis gura şi a zis: Un potop de cuvinte pentru unpustiu de idei. Probabil că se referea la propria-i elocinţă. La rândul lui, şi ela observat acelaşi lucru ca şi mine. Parcă am fi nişte statui, zise şi zâmbi. Nescăldăm fără să vrem în religia pietrei şi a plictisului. Privirea lui era plină deîngrijire şi rătăcitoare. Tare mă tenta să dau drumul trunchiului de copac decare mă agăţasem şi să las vântul să mă ducă unde o vrea el în nebunia lui.Ah, zise Aloisius, deşerte opintiri omeneşti, care în mijlocul îndeplinirilornoastre vă spargeţi ca o spumă. Noi doi, continuă el, suntem ca primii oamenidin lume, care nu aveau cu ce să se acopere, suntem la fel de goi şi de lipsiţide adăpost. Suntem ultima amintire a acelei măreţii incomensurabile care afost creată în lume în toţi aceşti mii de ani, în amintirea a toată acea splendoaredispărută. Trăim şi iubim şi plângem şi ne agăţăm unul de altul. Aici atrebuit să-i dau dreptate. Eram într-adevăr agăţaţi unul de altul. Şi el îmi trimiteaîn ureche suspine gheţoase ca suflările iernii. Au trecut şi alţii prin asta,zise, cu gând să mă consoleze. Ovid, în Tristele lui, zicea: Şi-n vas îngheaţăvinul de-l scoţi în bolovane, păstrând figura oalei, şi-n loc a-i soarbe spuma,mă-nânci bucăţi de vin. Şi zicând asta, parcă animat de o amintire preţioasă,a început să-mi dea ghes cu îndemnuri. Priveşte, a zis, cu atenţie nebuniacerului, căci ea te va reînvăţa olimpicul vis constant al eternului, netulburatde moarte, al legilor veşnice după care trăieşte infinitul, din care, ca luminarăsfrântă în spaţiile interastrale, se răsfrâng în sufletul nostru ideile, spiritul,viaţa. Nu ştiu de ce, cuvintele lui mi-au lăsat un gust amar, o impresie deplorabilă.Mi-am dat seama atunci că era foarte posibil ca toate astea să nu sefi întâmplat nici măcar în vis, ci viscolul, pustietatea, drumul troienit, chiar şisălbăticiunea care se apropiase de mine, nu erau decât rodul unei închipuiriînfierbântate. Am căutat să mă încredinţez, deşi îmi era teamă să nu aflu cineştie ce, să nu mă trezesc din vreo stare în delir, pe un pat de spital. Sau mairău, să nu mă mai trezesc deloc. Am întors încet capul şi, într-adevăr, Aloisiusnu era lângă mine, de ureche mă ţineam singur cu mâna. În depărtareparcă drumul era barat de arcuri de triumf de o zi, din flori artificiale ori poateflori de gheaţă. Am încercat să-mi scutur cenuşa din suflet, dar fără prea mareizbândă. Felul în care se potrivea pomul acela de care mă ţineam în peisajera totuşi nu departe de ideal. Numai că mintea n-a vrut să mi se odihneascăşi a ţăcănit mai departe rotiţele. Dacă tu eşti aici, gândea ea, moartea nu esteaici. Dacă ea este aici, nu eşti tu aici. Ceea ce mi s-a părut foarte logic. Înfond, n-ai cum să asişti la propria-ţi aneantizare. Oarecum revigorat, am făcutmari eforturi de a afla pe ce lume mă aflu. Sforţările minţii erau atât de teribileînsă, încât am obosit foarte repede. Şi în cele din urmă am renunţat. Darasta se întâmpla mereu. Asistam la o neorânduială universală şi continuă alucrurilor omeneşti. Era firesc deci să mă concentrez asupra unui punct luminos.Şi ce punct mai luminos putea fi decât paradisul? Căci fără dorul deparadis, un om face degeaba umbră pământului. Dar, după ce am tras con-Ex Ponto nr.3, 200629