Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006şi a zis: fă şi tu ca mine, fă ca realitatea să se mlădieze sub idealitatea ta.Cum aşa? l-am întrebat. Nici măcar nu mai ştiu unde suntem. Îţi spun eu undesuntem, mi-a ţipat Aloisius la ureche. Suntem acolo unde nimeni nu nimereşte.Suntem în pustieşaguri. Peste 99 de hotare nehotărâte, în locul butucilorborţoşi. În ciungi scorburoşi, în locul lemnelor putregăioase, acolo undemulţi negri nu umblă, dincolo de ţepii aricilor, în crăcile racilor. Pesemne că oluase razna de tot şi, într-un fel, îmi era milă de el. Era prea bătrân, obosit deviaţă, de gândire, nu ştiu, şi îngheţat tun. Dar gura îi mergea ca o meliţă. Nudegeaba vroia el să umble mereu să răscolească lumea. Uite că acum aveaprilejul să o facă, numai că lumea i se împotrivea al naibii. Tot el zisese căorice clipă de căutare era o întâlnire cu Dumnezeu şi cu veşnicia. Acum veşniciaîl ajunsese din urmă şi parcă-parcă se cam speria de ea. Eu însumi îmisimţeam inima ca un fir de mac. Ce să mă fac? Ce bine ar fi fost ca fiecareom de pe pământ să joace mereu rolul principal în istoria lumii. Chiar fără săo ştie. Ce bine ar fi fost ca mintea să ne fie plină de minunăţii şi să nu ne maipese. I-am spus-o. Aloisius s-a agăţat cu dinţii de urechea mea dreaptă.Simţim - mi-a urlat el, de mai parcă să-mi spargă timpanul - cum putem noi,înţelegem în felul nostru, ne avântăm după puterile şi tendinţele noastre. Darşi simţirea, şi inteligenţa şi avântul nostru dobândesc delicateţi şi forţe noi nupentru a uita realitatea, ci pentru a o privi de la acele înălţimi care te preparăpentru viitoarele sinteze când vei ajunge om desăvârşit. Om desăvârşit, m-aiînţeles? La început am încercat să-l desprind de mine, căci între noi gheaţaameninţa să se întărească. A fost un fel de luptă de crabi orbi. Vântul scârţâiamai tare, iar bufniturile noastre nu se mai auzeau de mult, acoperite detrosnetul universal al teluricului albit. Mi-era teamă ca nu cumva să cad şi eupradă vreunei crize de devotament isteric şi să mă agăţ la rândul meu degâtul lui. Aşa împreunaţi vântul ne-ar fi dus cine ştie unde, hăt-departe, poatepe lumea cealaltă. Dar nu asta vroiam? Nu asta vroia omul? Să rătăceascăîn căutarea lui însuşi? Mi-ar părea rău să mor acum, pentru că m-aş fi vrutpreotul aspru al unei religii de purificare şi n-am apucat încă să fiu, zise el,încercând să clipească, însă pleoapele îngheţate nu făcură decât să i seînţepenească şi mai tare. Eram totuşi mulţumit că stătea agăţat cu dinţii deurechea mea, pentru că cel puţin aşa nu-i mai simţeam răsuflarea spurcată.Viforul îmi zdrăngănea mădularele, îmi astupa urechile, dar el, om de zăpadăpărăsit în mijlocul unui drum fără capăt, nu făcea decât să-mi răscoleascăsentimentul acut de singurătate. Ar fi mai bine să taci şi să-ţi păstrezi puterile,i-am spus, fără să-mi dau seama dacă m-a auzit. Şi el: destui ani am cititeu multe fără să pricep nimic. Iar timp îndelungat n-am avut nici o vorbă, chiarde mi-o dădea Dumnezeu, pe care s-o pot folosi ca să mă fac înţeles de alţiidespre ceea ce citeam. Şi când am ajuns să pot, greu m-am chinuit. Iar acum,dacă pot, trebuie să spun vorba care nu-mi dă pace. Bine, am murmurat,spune-o. Numai că vântul îi lua vorba din fleancă şi, când să-i atrag atenţiacă vorbeşte în pustiu, am auzit un urlet sinistru şi prevestitor. Era un lup lăţosşi cu ochi urduroşi care, în lipsă de altceva mai bun de făcut, se lăsase împinsde vânt taman lângă noi. Nu puteam să-mi dau seama dacă era doar o imaginesau ceva real pentru că imediat mi-am adus aminte de faptul că Aloisiusîmi povestise cândva că un dulău îi păzea nopţile. La asta m-am gândit primaoară, n-o fi câinele lui păzitor care ieşise din vis? Numai că lupul s-a apropiatşi mai tare şi i-am văzut colţii aproape, aproape, încât deodată am crezutcă acuma sosise timpul să se întunece şi steaua mea. E tare rău să se afleun suflet de unul singur între atâtea primejdii. Numai că eu nu eram singur.28