Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

prozăFLORIN ŞLAPACO teribilă sete de viseParcă simt un om care a înviat în mine, spuse Aloisius. Viscolul îi smulsevorbele din gură şi le aruncă în direcţia mea. Mi s-au părut pline de nădufşi parcă miroseau a transpiraţie. Unde vedeai cu ochii, prăpădul lumii.Zăpezile se puseseră strat peste strat şi vălătuci imenşi de gheaţă serostogoleau bezmetice care încotro. Ţurţuri uriaşi atârnau de cer. Barbade gheaţă îmi strângea fălcile şi parcă îmi venea să plec de pe lumeaasta. O rafală de vânt îl împingea pe Aloisius, izbindu-l puternic de vreunsloi, apoi îl lua pe sus şi-l arunca drept în mine. De parcă n-am fi fostîn pustie. Şi când îl aveam în faţă, frica de moarte i se citea în ochi.Alerga disperat câteva clipe, încercând să ţină piept vântului, dar fărănici un succes. Când nimerea iarăşi lângă mine, tremurând tot, cuprinsparcă de o febră mistică, plângea cu trei rânduri de lacrimi. Încălzeştemă,spuneau ochii lui, de parcă ar fi vrut să-l iau în braţe. O afecţiunespontană îi năvălea în priviri, deşi distanţa dintre noi era la fel de prăpăstioasăca întotdeauna. Acea fizionomie chinuită pe care Dumnezeu oîntipăreşte pe fruntea făpturilor pregătite unor înalte destinări. I-am spuso.Dar el s-a făcut că nu aude. Bolborosea întruna, urlând în răstimpuricuvinte fără cap şi coadă la urechea mea: „Ia-ţi ca un vultur zborul înzările senine şi curate. De acolo ochii tăi vor vedea încă mai limpedeîntreaga icoană a lumii şi vieţii. Nu vei mai respira miasmele putreziciuniimateriei care dospeşte în adâncuri.” Numai el ştia ce vrea să spună.Când să îmi răspundă, vântul iar îl lua pe sus, îl arunca în tării şi-l rostogoleape gheaţă. Eu mă proptisem lângă un copac de care mă ţineamcu atâta putere, încât mâinile îmi deveniseră tot una cu scoarţa aspră şiîngheţată. Sau poate tocmai de aceea, fiind singurul punct de sprijin pelume, ţinea cu tot dinadinsul să mi se mărturisească. Din nefericire, nureuşeam să-l înţeleg pentru că vântul mi-l aducea şi îl îndepărta, silindumăsă-l aud intermitent. Ce spui? Ce spui? întrebam obosindu-mi beregata,şi el iară dispărea în tării. Şi iar a reuşit să se agaţe de mine. Seţinea cu mâinile de grumazul meu şi picioarele îi fluturau odată cu vântulcare îl zguduia de mama focului. Mă simt ca Adam când îl pişă câinii,mi-a mărturisit el, bulbucându-se peste poate. Cum aşa? l-am întrebat.Însă o ploaie deasă de ace de gheaţă ne-a despărţit iar, împiedicându-măsă aud o vreme ce spunea. A izbutit să revină cu picioarele pe pământ,Ex Ponto nr.3, 200627