Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

pe noptieră, la lumina blândă a veiozei? Va dispărea lectorul clasic, cel căruiai se datorează, de fapt, evoluţia milenară a literaturii?În volumul Literar şi social, cunoscutul sociolog Robert Escarpit afirmăcă „nimic nu este mai puţin clar decât conceptul de literatură” 2 , iar Jean-PaulSartre, în studiul Qu’est-ce que la littérature? consideră că „arta (deci şiliteratura – n.m.) nu există decât prin şi pentru celălalt” 3 . Potrivit lui, un text nueste literatură decât în măsura în care este citit. Dar cititorii ca şi scriitorii suntdeterminaţi istoric. Tot J.P. Sartre: „Între aceşti oameni care s-au cufundat înaceeaşi istorie şi care contribuie în mod egal la ea, se stabileşte un contactistoric prin intermediul cărţii” 4 . Între alte elemente ale specificităţii literare, R.Escarpit subliniază că „este literară o operă care posedă aptitudinea de a fitrădată, o disponibilitate în virtutea căreia poţi, fără ca ea să înceteze să fie eaînsăşi, să o faci să transmită într-o altă situaţie istorică alt lucru decât cel pecare l-a afirmat într-un mod manifest în situaţia istorică originară” 5 . În sfârşit,R. Escarpit consideră că literatura este lectură nefuncţională. 6Lecturii, gândirea sociologică îi acordă, apropo de literatură, o importanţăparticulară. Cercetătoarea Nicolae Robine afirmă, în spiritul concepţieisartriene despre artă: „Autorul scrie pentru a fi citit şi cartea nu există decâtîn clipa când ea începe să fie citită, începând din momentul în care semnificantuldevine semnificat prin intermediul codificării şi al decodificatorului. Acomunica înseamnă în acelaşi timp a decodifica un mesaj, iar transformareasemnificantului-carte în semnificat are un nume precis: lectura”. 7Lectura este reciprocitate. Se poate vorbi chiar de o „tiranie” a lecturii,a lectorului asupra creaţiei literare. Nicolae Robine a observat că anchetelesociologice cu privire la comprehensiunea textelor literare au arătat că înuna şi aceeaşi carte, diverşi cititori nu sesizează decât ceea ce îi priveştepe fiecare dintre ei. Mesajul emis este deci modificat în funcţie de psihismulfiecărui cititor. Se poate chiar spune că, pornind de la creaţia originală tipărităşi asimilând-o, fiecare cititor recreează o nouă carte.Având în vedere raportul cu totul special autor-carte-cititor, aflat acum înimpact cu supremaţia imaginii şi sunetului, cum se poate explica paradoxulefervescenţei editoriale din zilele noastre, ce sfidează cererea reală de carte,din ce în ce mai slabă, ignoră autoritatea lectorului? Mii de edituri, unele aflateîn localităţi fără vreo rezonanţă culturală, îmbogăţesc statisticile cu peste zecemii de titluri anual, un sfert cărţi de literatură. Puţini citesc, mulţi publică. Uniiautori, cvasinecunoscuţi, au ajuns să acumuleze douăzeci-treizeci de volumetipărite şi nu dau semne a se opri. Majoritatea, fie îşi publică lucrările în regieproprie, fie îşi găsesc sponsori pe ici, pe colo. Neîndoielnic, faptul că, prindesfiinţarea cenzurii, tot mai multe voci au posibilitatea să se exprime, nueste deloc rău. Dar cine aude aceste voci, când tirajele sunt confidenţiale, iarsistemele de difuzare şi publicitate sunt aproape inexistente? (Excepţie faccâteva edituri puternice, cu sisteme proprii de difuzare, devenite prin profesionalism,autentice repere în spaţiul editorial românesc.) De regulă, cărţilecirculă doar între rudele, prietenii şi cunoscuţii autorilor şi nici aşa nu existăcertitudinea că sunt citite. Librăriile se desfiinţează una câte una, când nu seprofilează doar pe papetărie. Mai are cineva puterea şi voinţa să discearnă înmultitudinea de voci pe cele adevărate? Bibliotecile beneficiare ale efectuluiLegii Depozitului Legal acumulează stocuri nenumărate de apariţii editoriale,fără a avea nici timp, nici personal, pentru a le prelucra biblioteconomic. Cualte cuvinte, nu există nici măcar certitudinea că va veni curând momentulcând întreaga producţie editorială naţională va fi identificabilă, consultativăEx Ponto nr.3, 2006201