Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006Din subcapitolul „Morfosintaxă”, reţinem contraargumentele lui EugeniuCoşeriu la afirmaţia lui Cicerone Poghirc, din Dacoromania. Neue Folge, nr.1 (München/Köln, 1976) că formele mine, tine din română trebuie raportatela substrat. Nu e deloc aşa: mene, a mene, a tene sunt forme normale înitaliana de sud (p. 21-22).Observând limba română în mişcare, romanistul Eugeniu Coşeriu simtenevoia să înlăture, o dată pentru totdeauna, confuzia care se face frecventîntre formele pahar de apă-pahar cu apă. Ceea ce trebuie să fie limpede înmintea vorbitorilor este în ce situaţii de comunicare poate să apară în românănumai de şi niciodată cu, şi unde cu, şi nu de. Dacă este vorba de cantitate,de o măsură, de un recipient care indică măsura, atunci trebuie folosită numaiprepoziţia de: un pahar de vin, un butoi de vin, o strachină de fructe. Dacă seare în vedere numai recipientul şi conţinutul din el, atunci trebuie să fie folositcu: un pahar cu câteva picături de apă; nici nu se poate spune în românăun pahar de câteva picături de apă. Toma Alimoş îi oferă lui Manea „ploscacu vin roş” ca să bea din ea, şi nu plosca de vin roş, ceea ce ar însemna căi-ar da-o pe toată, tot conţinutul din ea. Argumentele lui Eugeniu Coşeriu semultiplică apoi cu exemple din limba germană şi cu alte situaţii de comunicareîn care cu, de, din sunt ocurente în limba română (p. 26-28).Observaţiile şi interpretările de lexic sunt, de asemenea, de mare interesştiinţific. Reţinem, de exemplu, „propunerea timidă” a romanistului pentruetimologia hidronimului Dunăre. Ar putea fi vorba, spune Eugeniu Coşeriudespre o formă refăcută pe baza genitivului neatestat *Dună-lei>Dunărei, curotacismul l > r; -lei este articol la genitive de la lea: Dunălea. Forma originalăar fi deci Duna, „care, în aceste ţinuturi nu poate proveni decât din substrat”(p.31).Un alt cuvânt, a trage, a avut, de asemenea, în limba română o evoluţiesemantică foarte interesantă. Mai întâi, autorul observă că sensurile lui nutrebuie raportate numai la latinescul trahere ci şi la o contaminare cu termenula trăi (< slavul trajati). De aceea în română a trage înseamnă şi „a trăi”, sauceva foarte apropiat de a trăi: „a suferi, a îndura”. Că e aşa o demonstreazăşi aromâna, unde trapsiră nă bană are sensul de „duseră o viaţă, au trăit oviaţă”, sau cât tradzi frândza şi-arina „cât trăieşte frunza şi nisipul” (p. 33).Ultimul manuscris cuprins în această dintâi secţiune a volumului de faţăeste Romano-slavica (p. 45-65), redactat în limba română la Berlin, în 1962,corespunzând unui curs ţinut de Eugeniu Coşeriu la Tübingen în 1963. Autoruldemontează aici exagerările influenţei slave asupra limbii române pe care le-aufăcut unii lingvişti de-a lungul timpului, dar mai ales cei din România, în anii1950, când, datorită propagandei comuniste (prosovietice) oficiale, se falsificauîn mod grosolan datele axiomatice istorice şi lingvistice ale latinităţii noastreca popor şi limbă. Mai exact, cursul respectiv are ca punct de origine o cartea lui Eugen Seidel (Elemente sintactice slave în limba română, Bucureşti,1958), în care aproape totul este fals. Faţă de latinismul exagerat din secolulal XIX-lea, în cartea lui Seidel avem a face cu un slavism exagerat. Româniin-au spus niciodată la mine a stat ceasul, cum afirmă Seidel. Mai grav însă,arată Eugeniu Coşeriu, este că respectivul slavist interpretează greşit chiarslava, pe care nu o cunoştea. Se pare că el ştia ceva cehă, dar alte limbislave nu, şi, mai ales, nu cunoştea limbile romanice. Mai mult, confundândştiinţa cu politica, Seidel ameninţă că, dacă cineva e împotriva celor susţinutede el înseamnă că e naţionalist şi fascist În consecinţă, cartea sa nu a fostcomentată de nimeni în ţară, la data apariţiei sale. Cunoscând aproape bine194