Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006‹‹cochilie››, traiect spiralat, schizoidic) sunt orientate în afara sinelui de actulcreaţiei literare. Tehnicile meditative isihaste, efectul cathartic indus de elegiilestănesciene o fac pe Alexandra Mihalcea să se considere portaltoi de răniantimetafizice. Alt simţ, al extincţiei sinelui, prin dematerializare imaginativă,îşi face pe neaşteptate apariţia în «gândul» din finalul pseudo-Despărţirii desine: «Am păstrat numai unul/ Ceva mai albastru,/ Închistat într-un ţurţure/Înfipt în obraz – / Fostă lacrimă.»În partea ultimă, ciclul Ospiciul lui Pygmalion, Alexandra Mihalcea interogheazăfără menajamente, dar, concomitent, foarte suav pe cititorii de azi. Dăo reuşită replică artei poetice ”Galateea” de Nichita Stănescu, persuadându-ipe aceştia în poemul ei „Pygmalion” să aspire în viaţă spre statutul neprivilegiat,neinvidiat, autoostracizant, al sculptorului legendar ce însufleţea, prinperfecte undoiri ale mâinii şi dălţii, piatra, marmura casantă. Doar ca Pygmalionredivivus, cititorul primeşte invitaţie la rescrierea, continuarea operelor: «Ailipit cioburi de lut,/ Ai lipit fărâme din tine/ În locurile lipsă/ (Aşa, ochiul meustâng/ A devenit ceva mai albastru)…».Redobândirea forică a autocontrolului, refacerea sinelui – comunicant cuorice semen cititor, cu orice confrate din lumea literară de azi – intră în celemai stringente aspiraţii auctoriale: «Cine eşti ?/ Cine te-a trimis să-mi smulgi/Toţi demonii de sub tâmplă – / Buruieni cu rădăcinile/ Adânc înfipte în carneamea arsă?» Oglindirea în «tu» nu se transformă în obsesia dedublării autorcititor.Se propune un dialog fecund, o interactivă priză la public. Principiulautenticităţii din articolul „FRACTURISMUL – un manifest” (rev. ”Paralela 45”,1999, nr. 1-2) scris de Dumitru Crudu şi Marius Ianuş este complementar celuide dialogare sau corespondenţă în versuri cu cititorii din Eva, Anno Domini2005. Demersul neoavangardiştilor de la 2000 încoace este aici actualizatîn indicarea pentru instanţa receptoare a redobândirii nealterate de druminterior, de inspiraţie existenţială. Acţionează tainic la Alexandra Mihalcea,formând orizont de aşteptare înnoirilor liricii prin pregnanţa revenirii la transmodernismuldeceniului VIII din literatura română a secolului XX, al liberalizăriicolocvialităţii artistice.Anatomia spirituală a sinelui spart de acei «ei», de către «demonii» dinmotto-ul întregului volum care acţionaseră spre toropirea conştiinţei de sine, avalorii artistice, devine remarcabilă în Clepsidra spartă: «Muşcă din jumătatea/Cuvântului „noi”…/ Priveşte cum se prelinge/ Prin mine/ Veninul albastru/ Alsecundei!» Privirile nu rămân deformate. Complexele dobândite după revoluţiede către unii postmodernişti în anii 1980-1989 sunt alungate psihanaliticdin preajma minţilor juvenile de către o poetă la fel de juvenilă. AlexandraMihalcea îl îndeamnă, prin discurs anastigmatic, pe orice vizitator-lector alospiciului ei foucaultian literar să constate disperarea existentă, dar să sebucure şi el de libertatea eului liric de a da cărţile pe faţă, de a respira, dar nutot ca un Procust, ci precum un Pygmalion: «Şi-acum pleacă !/ N-ai să vezi/Cum mi se scurge/ Ultimul fir de nisip/ De sub pleoapă.» Libertatea regăsiriisinelui poate fi asumată de fiecare în parte, fără suspiciuni de înregimentare,pentru că fracturismul nu-i curent literar, ci reacţie transmodernistă, răscruceprin care se realizează continuitatea cu şaptezeciştii, şaizeciştii, avangardiştiişi moderniştii. Contopirea (acomodarea) respiraţiilor eului liric cu instanţareceptoare se face sub semnul unui timp cronometrat, al înţelegerii simpatetice(Respiraţii) sau prin decenţa supravieţuirii fiecăruia în climatul acultural:«Văduvă neagră, Cesaria Evora/ Ne dizloca sufletele/ Încrustate în dale depiatră./ Acum… ne iubim/ Printre morţile zdrenţuite de pat/ Şi înjunghiaţi cu150