Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006lizare discursivă (focalizare obiectuală) a impresiilor proprii, a liricului: «treaz/în beţia mea/ de-o viaţă/ din nebunii/ cu surâsul cuminte.../ vin/ tandru inocent/în fotografia color mă aşez/ între noi/ iartă-mă de-ţi cântă pământul în/ inimă/cu nunta norilor o, despărţirea/ din ploi.../ nu mă mai redă mie; [....]» (dragăiubire). Tema boemei breslei scriitoriceşti nu-i nouă, excesul narcisistic e greude temperat iar evanescenţa imaginilor, cubismul, colajul cioburilor de impresii,toate se includ expresiv deconstructivismului subdialectal al limbii standard,redat familiar în litotele poetului din partea sudică a Banatului. Deznădejdileunui autentic nihilist nu au intenţia de problematizare a durerii lumii. Durităţilesau libertăţile de limbaj au scuza că redau atmosfera iraţionalului imprecaţiilordin birturi.Veselia şi calmitatea îşi fac simţită prezenţa prin oralitatea replicilor, redateşi în „stilul indirect liber", de parcă poetul îşi populează textele cu personagiiluate, din perspectiva terasei, chiar în instantaneele liricizării lui Mitică bănăţean(«vagabond cântând cu/ aripile subsioară/ cântecul acela răstignit vi-ldăruiesc» - „o uşă va rămâne-nchisă"). Bioritmiile românilor în loisir n-aunevoie de a mai fi demonstrate după Caragiale, finul culturolog, vorbele contaminându-neritualico-pragmatic; privilegiată este conversaţia sceptică, eaatingând în unele puncte contradictorii asimetrismul judecăţilor de valoare, cuaceeaşi prezenţă de spirit, cu vii şi amuzante vorbe în care se observă cumnecazul bate hazul «ro-mâniei», adică al kitsch-ului. Drept exemplu, cităm înîntregime poezia programatică „cel ce-a iubit o iluzie" în care depersonalizareaconfesivă a eului liric (ipostaziat în final ca «rană» a «degetului» suprauman,creator) o aşează la masa din localul lumii pe fecioara poezie: «cine a iubito iluzie împotriva/ judecăţii împotriva/ judecătorilor/ cine-a iubit iluzia aceea/iarnă se numeşte/ cu părul ei îmi şterge urmele de pe/ cer/ doar o pulbereconstelaţiile şi/ steaua fecioarei în vinul cel negru.// hei este cineva acasă ?– întreabă/ vremea viscolul şi-n cârciumă/ tace cântând poema.// „săru’mânaluaţi loc..."// lin liniştea-n pahare ninge. Sunt/ rana pe care puteţi pune degetulpe voi/ ca şi când cineva uşor v-ar atinge...».Volumul este botezat ritualic şi tematic (vizând boema artistică), după titlulscenetei lirico-anecdotice („noaptea băutorilor de rom"), în care dedublareainstanţei povestaşului de farse liricoide, confundarea moderatorului ICARAMAN (una dintre anagramele după Caraiman) cu vorbăreţii, histrionii săicompanioni într-un bar provincial nu vor cunoaşte bine, în mod intenţionat,regizarea, cosmetizarea calofilă:«OCTI (nemaiaducându-şi aminte liniştea purpurei): [...] acum trăieschrănindu-mă cu vieţi/ Şi vieţile nasc moarte-n carnea mea. [....]Biţă: ha-ha-ha-ha... răspunsu-i/ în paharele ce tac. Nu-nţelegi, bătrâne ?în pa-ha-re-le ce tac !DOAMNA COCA: poetule numai dragostea are gura mai lacomă decât/foamea/ şi eu visez în fiecare noapte/ şerpi calzi încolăcindu-mi coapsele. dece/ nu vezi ochii mei oglindiţi în/ pahar... [....]UN BĂUTOR DE DETOATE: «pe lângă plopii fără soţ/ văruţ eu n-oi maitrece/ mă simt nemuritor şi rece/ şi ca demiurgul mult mai ’oţ./ m-am prefăcutfemeie a iubi de parcă n-am văzut destule! [....]»Autorului cozeriilor înromate, poetului Caraiman îi ies perfect – dacăar fi după exigenţa criticilor mari, sobri – nu puţine (un sfert) dintre poeme,atunci când versificaţiile neogoliardice se îmbină fericit cu stările de graţie:„M", „’şpe deţuri din arta cu tendinţă", „marea mea dintr-un amurg liliachiu",„melancolie", „dragă dihanie", „poem găsit lângă un râu", „cu tine în numele146