Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006şi scadenţa M(orţii), «arta de a muri» (M. Eliade), ce trebuie plătită ca un obolde către orice om înţelepţit. Refugierea permanentă în teluric (pensionarealiniştită) a eroului din Batrânul şi Marta este imposibilă, pentru că intervin artacitirii speculative, simile-euharistice a cărţilor, apoi se prefigurează moartea,adică cele două forţe prin care-l fascinează Marta, fantomatic, nocturn. Aşacă ne vom conforma autenticităţii trăirilor prozatorului şi poetului Ad. AluiGheorghe, indicatoarelor auctoriale scrijelate slab, printre urmele narativelăsate – cu gesturi misterios intextuate – de către protagonistul-narator. Saugândurilor-negânduri, prevederilor din testamentul primit de la Papasterie,unchiul decedat. O dată cu acceptarea moştenirii – ce consta, dezamăgitor,în îngrijirea şi neînstrăinarea clădirii labirintice, cu nivele destinate a fi doarcoridoare de bibliotecă – bătrânul se vede în ipostaza de a reacţiona peviitor ca armaşii cetăţilor medievale.Fără a retrăi stările de extaz sau de angoasă ale unchiului său, careadunase valoroase exemplare, chiar ediţii princeps din toate marile cărţiscrise, bătrânul îşi anihilează treptat orice urmă de personalitate. După cese izolase luni la rând de Diana, de femeia ce-l înţelegea întru totul până săfie subjugat de bibliotecă, bătrânul o chemă la telefon să-l viziteze. După ceîl îngriji, îi făcu menajul, Diana fu legată, rănită, ţinută prizonieră în galeriilebibliotecii, dar reuşi să scape cu fuga, nedenunţând autorităţilor accesele salesadice (transa indusă de cărţi).Claustromaniacul deprinde alte simţuri, căci asistă neputincios la o revoltăfabuloasă din partea cărţilor, împotriva regnului uman (ne)cititor. Neexagerândcu nimic beligeranţa ontică cititor-carte colecţionată, după răsfoirea cărţilor,după ‘antropofagia’, absorbirea noastră de către ele vine obligatoriu şi ruperealor din coperţi, (auto)pedepsirea: bătrânul le va arde pe rând, până la una.Întâmplările sunt inspirate, din acest moment, mărturiseşte autorul în postfaţavolumului, de moartea tragică a unui biblioman la cutremurul din ’77, stâlcit decărţile interzise pe care le salvase şi le colecţionase. Insensibil-prea sensibilla nevoile lor de a intra în circulaţie, în vizorul unui public larg, el se simţea,paradoxal, încă de când le îngrijea, un întemniţat. Destinul i-a ales şi erouluidin Bătrânul şi Marta propriul ‘holocaust’ în gândul decimării lor, topirea sanoetică în athanorul moştenit.În postura liber asumată de custode al bibliotecii, bătrânul devine, ca şipredecesorul proprietar al «ei», un fel de arhivar-şaman, un locatar care netălmăceşte nouă, spectatorilor, acest mister romanesc, voinţa negregară deresolidarizare a cărţilor (J. Habermas), care nu se lasă uitate în societatea undeprimează imaginea, zgomotul şi spiritul mercantil. Bătrânul desluşeşte vag,pe lângă atribuţiile de a fi şambelanul ultim al cărţilor moştenite, şi o funcţieonorifică, pe cea de Căutător al (non)entităţii Marta (arta+moartea), femeiadespre care ne dau contradictorii indicii însemnările, «arborele genealogic»lăsate într-un sertar de către unchiul bibliofil Papasterie. Personajului-narator,bătrânul, i se năzare mereu a-l vedea pe unchiul necunoscut cât trăise, decând luase în posesie ‘blestemata’ clădire. O aude, o percepe extrasenzorialşi pe fantoma Martei, dematerializată muză, suferind înfometată (de viaţă, desânge omenesc) printre copacii din jurul clădirii, pe la periferia oraşului dinapropierea ţărmului mării. Emitem ipoteza că toate femeile abia cunoscute denarator, atrase abil în locaşul cărţilor, sunt substitute ale modelelor pictorilor,idei livreşti – funcţionare în oraş dar mai ales prostituate amăgite uşor; îi parprotagonistului nişte jertfe alese de iluzorica dar omniprezenta Marta, carepoate deveni, în imaginaţia cititorilor patroana unui carnagiu livresc, o nouă142