Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

VALERIA MANTA TĂICUŢURăpit pe veci plăceriiÎEx Ponto nr.3, 2006138n Sonete 2 (Editura Arania, 2006), Adrian Munteanu cultivă forma fixă dintr-oîncredere în „rost”, în capacitatea poetului de a-şi organiza fiinţarea artisticăpe criterii estetice, gest care poate părea desuet acum, „când veacuri / Degesturi tandre-au devenit istorii” , când reperele ontice (om, divinitate, natură)sunt spulberate prin „silnice atacuri”, iar locul „visărilor de taină” a fost luat dealunecarea în gol, în „văgăuni cu umbre reci împunse”.Tematica sonetelor este variată, de la dragostea cântată (oricât ar păreade antipatic acest cuvânt criticii literare şi receptorilor de literatură modernişti /postmodernişti, sonetul e potrivire melodică, deci cântec, sau nu mai e nimic)în maniera lui Petrarca sau în cea voiculesciană, până la căutarea / tăgadaquasiargheziană a divinităţii, cu metafore subtil romantice într-o încercare derecuperare a antichităţii şi a miturilor precreştine.Adrian Munteanu face câteva concesii postmodernismului, care înţelegeliteratura ca joc, spectacol de cuvinte sub care nu se mai ascunde decât plăcereadiabolică a cultivării artificialului, a lipsei de profunzime, experimentelelui (sonete alcătuite din cuvinte „ce din coadă au să sune”, înşirate după criteriialfabetice, exterioare) având de fapt menirea de a atrage atenţia poeţilorcontemporani că te poţi juca şi altfel decât cum fac ei, obsedaţi exclusiv deanatomia şi fiziologia omului: „Abrupt atac aripa amuţită / Amorfe-accenteaspru amputate / Au asfinţit abulic amânate / Având alături arma aţintită /Afinităţi avid algoritmate / Aur ascund alica aţipită / acea arcadă amplu alungită/ Ardea alcoave-amar aglutinate / Absent ascult aceeaşi abordare / Aacoladei arcului astral / Aulic ax acoperă altare / Actinii-albastre au ajuns aval/ Adevereşte-ardentă alternare / Acord adus aproape abisal” - experiment 1(litera a). După câteva astfel de tururi de forţă lexicală unde, ca cititor, nu eştifoarte sigur dacă te afli în faţa unor jocuri textualiste ori în faţa unei parodiia ermetismului ionbarbian, poetul te mai face partaş unei experienţe, cea a„antisonetului”, prin aceasta el înţelegând respectarea regulilor prozodice(rimă, ritm, măsură), dar coborârea din sfera semantică a transcendenţeipline într-o zonă a epicului centrat pe „omul recent”, produs al hedonismuluiconsumerist: „Îmi rup cu dinţii pielea dintre ţâţe / şi-nfig ciosvârta gâfâind nuştie / tăcutul înger calea să-ţi aţie / nu se agită aripi de nagâţe / stai fă în casăs-a pornit urgie / n-ai minte-n cap îţi curg numai tărâţe / şi vorba seacă ţi-escuipat de mâţe / îmi ies colaci de fum de sub dimie / atârnă mama rufele să