Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

schimb solzii vernali nutriţi de speranţe / pe indulgenţe scrise cu stamine înstare să îi absolve”. O frenezie a cuvântului, o „utilizare” la maximum a limbiiromâne, într-o manieră de transfigurare a realului în fantast.Emoţia pare inexistentă ori ascunsă cu parcimonie în spatele cuvântului.O subtilă trimitere spre parnasianism în peisajul aspru, tratat cu uimirea aceluicare descoperă că geologia falezei a căpătat o frumuseţe stranie: „Un drumal falezei paralel cu marea ar fi al multiplului / Divagant unde dictatura luminiisfârşeşte prin a fi mar / Cată de o mistică a valurilor aproape decise s-o refuze/ Tu taci cu fiecare crăpătură dintre bazalturile cubice / Care se adună şi sedespart ca pliurile de armonică / Închipuind sub roţile maşinii când zalele unorcenturi / De castitate când bolţile unor şiraguri de arcade plate”.Valul, scoica, stânca se dematerializează şi se re-materializează subochiul atent al poetului. Nu mai sunt elemente de decor marin, ci însăşipercepţia acută, prin toate simţurile, a întregului univers, căci marea însăşie lumea.Multe din versuri au gravitatea unor sentinţe filozofice şi prin ele poezialui Nicolae Motoc se întoarce la una dintre iniţialele sale meniri dramatice,subliniată în multe rânduri de explicitatea cu „fiindcă”, nefirească poeziei înalte contexte: „Frumuseţea nu se teme de dorinţă fiindcă are destinul / Uneiveri veşnice cum nu se teme nici cine nu are trup” sau „Frumuseţea şi iubireanu se tem de ură sau nedreptate / Nu se tem nici de sărăcie sau de edicteleoricărei puteri / Obsedate să-şi supravieţuiască cum nu se tem stâncile / Carenu ştiu nimic despre gustul şi culoarea sângelui”.Tăcutul Cronos domină întreg poemul; prezenţa i se face simţită prin însăşitraversarea acestui întreg univers mineral, dar şi de istorie a omenirii. Ochiullui Orfeu înseamnă privirea lui Orfeu care trece dincolo de timp şi de spaţiu,„călătorie dinapoia ochiului”. Lumea antică şi lumea modernă sunt părţi aleunui întreg ce se lasă descoperit, amintind eminescianul motiv al „ochiuluicare înlăuntru se deşteaptă”.„Înapoi” şi „înainte” în timp sunt noţiuni care îşi pierd semnificaţia odatăce Ochiul divin străbate veacurile şi mitul nu mai este decât un pretext alprezentului: „Tânăr în preajma înfricoşătoarei mări înstelate de-afară Şi aîngăduitoarei mări îngheţate din tine te laşi bântuit / De un simulacru de jaleţâşnind din arteziene ascunse / Ochiului divin care când te aştepţi mai puţinface un pas / C-un veac înapoi / Şi te trezeşti în ţinuturile începutului undemai licăresc / Incoruptibile primele izvoare ale bucuriei şi prospeţimii // Tedeschizi în tăcere să cuprinzi cu blândeţe tastatura / Cu maidane în trepte afalezei schimbate în computer”.Lumea este dominată de spectrul cruzimii şi nici „miracolele de bazar” ori„lumina inimii „nu pot îmblânzi destinul.Care este în esenţă mesajul transmis de Ochiul lui Orfeu? Este lumeaîncă doritoare să primească în minte şi suflet poemul? Şi dacă nu: „Esenţialăe prosperitatea la limita visătoriei şi în pas / Cu divinizarea agresiunii şi asuccesului obligatoriu”?!I s-ar putea reproşa poetului caracterul greoi al versurilor din Ochiul luiOrfeu, densitatea extremă, apelul continuu la mit, la istorie.Credem că pentru Nicolae Motoc tocmai dimensiunea culturală a contatîn sublimarea unui întreg crez poetic.Nu este sigur că poetul trebuie să îşi schimbe numele la fiecare nou volum,dar probabil că Orfeu sunt eu! ar fi un bun motto pentru acest volum.Ex Ponto nr.3, 2006137