Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

dionisiace, devenind un motiv al căutării clipelor de linişte şi revelaţie princontopirea în natură, într-un fel de panteism gingaş şi discret: „şi apoi vomdormi / pentru totdeauna ca două / aripi de ceaţă / pe umerii sfântului amurg”(Aripi de ceaţă) sau: „E ceasul reculegerii / aplecat peste umărul tău / îngerulplânge / unde oare ai fost astăzi // tăcerea te ocroteşte ca o mamă / priveştila cer şi o lacrimă / îţi luminează mormântul / el te aşteaptă ca o sărbătoare”(Lumină).Poet al candorilor, Dan Laurenţiu descoperă fiorii unor sentimente autenticepretutindeni în lumea banală în care îi este dat să trăiască. Le descoperăşi le investeşte cu semnificaţii profunde – prin raportare la propriu-i eu, precumîn Floarea din vază: „Nici nu ştiu de ce vei muri / căderea unui om / cu faţa îndouă / un câine trage clopotul în lună // nici nu ştiu de ce vei muri / atroce floarece-mi rosteşti liturghia / din vaza mea neagră / fără iertare // nici nu ştiu de cevei muri / am căzut cu faţa la pământ / şi am izbăvit pământul cu plânsul meu/ astăzi ştiu de ce vei muri”. Nu e de mirare, deci, ca în „recuzita” sa poeticăsă se întâlnească, nu de puţine ori, elemente ale universului vegetal, dar şifiinţe diafane - îngeri, nori şi ceruri, abisuri intuite dincolo de fragila existenţăpământească a omului. Pătrunse de fior metafizic, amintitele elemente primescconotaţii speciale: „a încerca să fii mort ca o petală / de trandafir o repet / aîncerca să fii mort / ca o petală de trandafir // lângă un mic paravan de luminăşi umbră / pe care mi l-au construit părinţii / un altar a încerca să fii mort cao petală / de trandafir asta mi-aş dori” (Ca o petală).Oscilând parcă între Arghezi (cel ce în Psalmi îşi punea întrebări şi-şirăspundea singur în legătură cu existenţa lui Dumnezeu) şi V. Voiculescu(împătimitul practicant al „Rugăciunii lui Iisus”, nerăbdător să se contopeascăîn Divinitatea care l-a creat), Dan Laurenţiu se vede pe sine călătorind într-untranscendent de care se teme ca de un mare necunoscut, pe care-l vede aidomaunei mări în care, după moarte, se va scufunda pentru totdeauna. Nu înainte,însă, de a se mai dărui încă o dată oamenilor: „Uşile iar se închid / cu lacătesfinte / când bate vântul bucuriei / într-un luceafăr negru // cum sare timpulîn lături / câinii se gudură-n lanţ / mirosind prada / morţii ce vine cu paşi depisică // de pe scara aceasta scufundată în mare / voi arunca în tăcere / unpumn de stele / pe cerul oamenilor” (Ce va rămâne).Ducând simbolul gesticii mai departe, nu putem decât să adăugăm:Pumnul de stele este însăşi poezia lui Dan Laurenţiu – cea care, dintre filelecărţilor lui, va lumina de acum, în posteritate, sufletele cititorilor ei.(din vol. Eu v-am citit pe toţi, în curs de apariţie)Ex Ponto nr.3, 2006129