Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

în vestimentaţie, cineva – o femeie mai şugubeaţă – imaginează o posibilăsituaţie paradoxală, cu Spânu protagonist la înmormântarea acesteia: „-Spânule,când oi muri, să vii să-mi duci sfeşnicul,/ (…) Da’ vezi cum te îmbraci,/Că-mi întorci procesiunea-ndărăt,/ Dacă-mi vii tot aşa, cu turu-nainte…” Replicasăteanului e specifică spiritului nostru balcanic şi, mai cu seamă, celuioltenesc, de a face haz de necaz: „-Lasă, fă, când o să fii moartă, nu te maiuiţi tu acolo,/ La nădragii mei…/ Tu te uiţi în sus şi numeri stelele.”O soacră e nevoită să iasă şi să intre pe fereastră, punând scara, căci peaceeaşi uşă folosită de noră nu are voie: „Mi-a-ncuiat uşa într-o zi, povesteaa bătrână,/ Şi-am stat încuiată-n casă, că n-am putut să mai ies./ Când amscăpat de-acolo, n-am mai îndrăznit să mai intru pe la ea./ Ce să fac? Am pusscara de la pod şi intram şi ieşeam pe/ Fereastră.” Faţă de păţania relatatăde bătrână, comentariul din final, făcut de autor, include ironia înţelegătoare:„Ei, rea e şi bătrâneţea,/ Ferească Dumnezeu să ajungi să simţi scara vieţii/În spinare. S-o mai şi muţi di coló coló.”Doi bărbaţi au apucături cazone şi în viaţa civilă. Unul, Jurebie, face instrucţiecu nevasta, celălalt, Seder, visează că trece escadronul şi niciodatănu poate să-l urmeze. Şi într-un caz şi în celălalt, incipit-ul dă informaţii desprecel revenit de pe front: „Jurebie se întorsese proaspăt din război./ Războiulgreu, stătuse mult pe-acolo./ Fusese pe tot frontul (…)/ (…) Acum ajunseseacasă şi să se bucure şi el de/ Viaţă, de pace, de casă, de brazda de pământ.”Ciudatei apucături a omului („Dar în loc de vorbe dulci îi veneau, cum zisei,comenzi.”), naratorul îi găseşte o justificare: „Că după atât amar de militărie– fusese şi/ Fruntaş –/ E greu să treci aşa dintr-o dată la vorbe civile./ E caşi când ai fi petrecut în străinătate,/ şi nu prea mai nimereşti pe româneşte.”Rizibilul nu provine din relatarea autorului. El doar consemnează detaşat faptele.Spre a stârni hazul, Marin Sorescu imaginează sceneta cu martori, unuldintre aceştia asumându-şi rolul de povestitor: „-Mă, ce instrucţie o fi făcândăla acolo,/ În puterea nopţii?/ (…) Întră Florea, îl găseşte aşa şi zice:/ -Nuîn genunchi, frate-meu, că de-aia am făcut România Mare./ «Culcat! Târâşmarş!» Aşa să-i comanzi muierii!/ (…) Ce mai râdeam, când ne povestea NeaFlorea despre/ Instrucţia lui Jurebie cu nevastă-sa.” În cazul lui Seder dinEscadronul, rizibilul nu provine din faptul că visează că vine escadronul şinici din ciondăneala celor doi soţi. Explicaţia naratorului coroborată cu acestedouă aspecte relevă hiat-ul temporal: „Ce să fie, că nu mai are oprovenie,/Se văieta Anica. Nu-i prinde gura de veste ce-ndruga./ Eu nu mai poci de lasecerat/ Şi el mă ia din vis noaptea,/ Să-i fac pâine că pleacă escadronul/ (…)Îmi dai câte-o… zămârcă/ De mâncare, o zămârcă şi mă scoli întotdeauna/După ce trece escadronul./ Cum să-l mai ajung eu, pe jos?/ (Şi escadronullui trecuse de 60 de ani,/ Tot escadron visa.”*Comportamentul deviant al unor personaje, cu apucături sau hobbi-uriciudate, contrastează cu normalitatea. Ceea ce este „normal” pentru ele eanormal pentru cititorii-spectatori. De aceea, putem situa asemenea personajeîn galeria celor cu spirit nastratinesc, ele luând aparenţa drept esenţă. De aici şirizibilul situaţiilor. Spre pildă, Ioniţă Birete, protagonistul din poemul cu acelaşinume, colecţionează poze ale diferitelor personalităţi şi la recensământ ceresă-i fie consemnată „strânsura”: „Toate pozele care i s-au părut lui importante,/De la Stalin încoace,/ Erau bătute în pioneze pe pereţi./ (Le-a văzut Ionică,Ex Ponto nr.3, 2006123