Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

se uite la foaia de/ Hârtie, care-l aştepta pe masă, gata scrisă.” (s.n.). Faţăde reticenţa celor nevoiţi să vină la Primărie, mai marii zilei nu se lasă impresionaţi,nici măcar atunci când li se spune că nu ştiu carte şi, prin urmare, nuau habar cum să-şi dea adeziunea. Găselniţa lor este ingenioasă şi chiardacă secvenţa e lucrată în absurd, ea dezvăluie înverşunarea tovarăşilorîn a-şi duce sarcina de partid până la capăt: „…unul din comisie venea şi-i/Trăgea cu-o pensulă de tuş pe vârful nasului/ Şi altul, pe la spate, îl împingeade cap./ -Hai, apleacă-te aici./ -Păi, dacă nu ştiu să mă iscălesc! Nu se-nvăţacarte pe vremea/ Mea. Da’ acela îl tot apleca de cap… până-l băga cu nasulîn cerere…/ Şi asta era iscălitura. Cu tuş cu vârful nasului.” La ţăranii care seeschivează în a-şi da adeziunea de „intrare în colectivă” putem recunoaştespiritul nastratinesc, circumscris unui ludic al gesticii şi limbajului. Afişândnaivitatea, ei cred că vor putea ocoli gravitatea situaţiei – una fără ieşire decâtdoar în direcţia dorită de fûhrerii locali comunişti.*Ex Ponto nr.3, 2006O caracteristică a poemelor unde putem sesiza spiritul nastratinesc lapersonajele din La lilieci este teatralitatea. Subsumat acesteia, ludicul apareca fiind unul voluntar sau/ şi, de cele mai multe ori, involuntar. Bunăoară, sprea ilustra „faima” unui sătean, care – se spunea – ar avea obiceiul de a dormidin picioare, Marin Sorescu imaginează o scenetă, exagerând voit acest „obicei”.Pentru protagonist, e ceva normal, însă pentru cititorul-spectator absurdulsituaţiei este rizibil. Partea expozitivă a creaţiei Târg la Bălceşti dezvăluieintenţia firească a lui Florea de a vinde porumb: „Florea lui Ghiţă trebuia să serepeadă la Bălceşti,/ Să-şi vândă porumbul. (…)/ Zicea să meargă cu căruţa.(…)/ (…) Se gândise să plece de cu seară…” Când să iasă la drum, omulroagă femeia să-i aducă pieptarul, căci fiind în postul Crăciunului, noaptease lăsa frig. Aici, e momentul ca naratorul să spună păţania gospodarului:„Florea era cam somnoros de felul lui./ I se dusese vestea că doarme dinpicioare./ Şi dacă s-a văzut sus pe capră, arănjat,/ A adormit. Aşa cu mânaîntinsă pe hăţuri./ (…) Dimineaţa, iese ţaţa Mitra să dea drumul/ la păsări. Îlvede-n poartă. Încremenit pe capră.” Din discuţia celor doi soţi, observăm căbărbatul nu sesizează ruptura temporală: „-Hai, fă, nu mai aduci odată pieptarulacela?/ Că-mi e de zor!/ -Au, fire-al ciorilor cu somnul tău,/ Unde să temai duci acum, că e ziuă? Până ajungi,/ Târgul se sparge./ - Ce ziuă? Nu vezică e-ntuneric?/ -Păi e-ntuneric de ziuă, că se face acuşi ziuă,/ Nu întunericde noapte. Noapte s-a făcut aseară,/ Acuşi se face ziuă./ - Când dracu trecunoaptea, fă, că adineauri te trimesei/ După pieptar…” Năravul acesta al luiFlorea – dormitul din picioare – ca formă de inactivitate aminteşte de „năravul”protagonistului din Povestea unui om leneş. Numai că acolo ludicul fără a ficonştientizat de personaj era voluntar, aici e unul involuntar.Un alt sătean, Spânu, cu apucături vestimentare de-a-ndoaselea, parcăar fi un alt nerod întâlnit de personajul din povestirea lui Creangă, Prostiaomenească: „-Nărodule, du-te acolo-n vale şi-ntoarce pantalonii,/ Că seschimbă vremea,/ Se mai pune vreun potop, ne-apucă-aici/ Şi tu nici nu poţifugi aşa, cu turu-nainte./ Mă dacă te trăsneşte cumva,/ o să se mire lumea,cum te-a răsucit bubuitura/ În pantaloni, de ţi-au venit nasturii la spate,/ Cala muieri.” Omul nu sesizează paradoxul şi dacă cele din preajmă râd, el esobru: „Spânu, serios, se uită pe el:/ -Da’ ce-au pantalonii mei, că eu aşa-iport demult/ Şi n-am observat nimic.” Ca să-l facă să înţeleagă inadvertenţa122