Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

cu un cuprinzător eseu al d-lui Nichifor Crainic despre pacifism, văzut din unghiulviitoarelor raporturi spirituale dintre popoare. Proza, versurile şi cronicao semnează colaboratori valoroşi ai revistei ce, desigur, a handicapat definitivViaţa românească agonizantă în oficina Camerelor de Comerţ din Bucureşti”.Preţuirea faţă de o parte a literaturii promovate în acei ani la Gândirea va fisubliniată şi printr-un semnal elogios al romanului Braţul Andromedei de GibMihăescu. Refuzând linia tradiţionalistă, naţionalistă şi ortodoxistă a publicaţiei,„contimporanii” par a încerca să găsească un modus vivendi cu aceasta,oarecum pe linia „vechii” Gândiri de la începutul anilor ’20.Un colaborator minor dar interesant al Contimporanului a fost ortodoxistulde stânga Sandu Tudor: disident al Gândirii, ulterior director al revistelorCredinţa şi Floarea de foc, călugărit după război sub numele Daniil, membrual grupului isihast clandestin de la Mânăstirea Antim, victimă a închisorilorstaliniste... Considerat de critică – pe bună dreptate – mai curând un poet„ritualist”, „bisericos” decât religios, acesta publică în paginile revistei poemeapocaliptice cu figuraţie istorică şi tentă expresionist-futuristă (Stih hun,Stihuri pentru râsul roşu, Apocalips de uzină ş.a.). Editorialul său dinnr. 79 - Între idolatria şi sfinţenia artei - este un manifest ortodoxist şiantimodern(ist) în care artiştii laicişti sunt expuşi anatemei viitorului: „şi vor fidezvrăjiţi şi trimişi spre pocăire în sihăstrii claustrale din toate taberele artei îndrăciteunde pândesc: rasputinii popiţi, călugării fugiţi, iudei renegaţi, renegaţiicosmopoliţi, francmasonii intelectuali, raţionaliştii mistificatori şi alte făpturi cumutră asemeni omului şi masca artistului genial”. Ortodoxismul lui Sandu Tudoreste unul colorat... futurist: „Omul artei viitoare va fi un uimitor erou făurar (…)asemeni paloşului heruvimilor cărora li s-a încredinţat în grădina raiului pazaArborelui vieţii. (...) Nu arta cenuşie a Fiilor sinuciderii, ci Arta războinică anemuririi o dorim”. Este citat, între alţii, Peladan cu teoria lui plastică în care„a arătat primejdia atâtor veacuri de literatură şi galanterie care au sexualizatsufletul occidental, răsturnând neprihănita statură a iniţiaţilor pentru a cocoţape piedestalul ei barbarul şi josnicul simbol al instinctului”. Robi ai acesteimentalităţi, „toţi se vor lăsa să fie păcăliţi cu plăcere”, arta ajungând astfel„o uriaşe potriveală, cuvinte potrivite, culori potrivite, sunete potrivite. De acipână la escrocheria de pseudo-avangardă – un pas”. Aluzia la poetica „artizanală”a lui Arghezi e limpede, iar, aici, autorul se întâlneşte cu Ion Barbu şi cumembrii tinerei generaţii (Eliade, Noica). El vede în „uciderea lui Dumnezeu”opera unui „geniu al sinuciderii” - un simptom al Weltanschauung-ului actualdominat de „aceeaşi stăruinţă a morţii”... În acest sens, istoria modernă apareca un „uriaş reportaj de sinucideri de popoare şi de inşi în diferite feluri. Totul etrecător şi zadarnic. De aci şi arta care trebuie să fie o fabricaţie uşor comercializabilăşi uşor de mistuit, pentru digestiile după-amiezelor”. Respingereaartei comerciale era însă şi un deziderat al avangardiştilor „laici”... Abhorândmodernizarea („europenizarea”) hedonistă, articolul lui Sandu Tudor pledeazăpentru „mântuirea” printr-o avangardă spiritualizată: „Aşa ne europenizam,când într-o zi câţiva năzdrăvani căzură în această cuibăreală a ţapilor şi a fiilorlor ce mimau mişcările suprasexualizate ale ultimului jazz. Noii sosiţi veneaucu un obiect ciudat: o cădelniţă cu tămâie pe care o clăteau în faţa oricui. Laînceput s-a râs”… Respingerea „artei pentru artă” (ca şi aceea a „artei pentrumase”) are loc de pe poziţii spiritualiste: „Arta pentru artă, arta pentru mulţime,sunt tot aşa de absurde. Propun arta pentru Dumnezeu”. Este invocat JohnRuskin şi elogiat exemplul lui Jean Cocteau, cel care a avut un „moment deluciditate” în scrisoarea către Jacques Maritain.Ex Ponto nr.3, 2006101