Nr. 3 (12) anul IV / iulie-septembrie 2006 - ROMDIDAC

Ex Ponto nr.3, 2006promovarea scriitorilor tineri needitaţi, prietenul Tudor Vianu votase impotrivă,iar „duşmanul” Eliade pentru, ceea ce nu pare să-l fi domolit pe Ionescu.Nici numeric generaţia tânără nu stă bine. În viziunea microscopică a luiIonescu, ar fi vorba de un grupuscul etichetat în zeflemea „generaţia celorzece amici ai lui Mircea Eliade.” 9 Şi aceştia tocaţi mărunt: s-au autodeclarat„frământaţi” 10 (pe Noica îl taxează tocmai pentru că este senin, echilibrat şideloc frământat!), geniali etc. Dar parcă nimic nu-l incită la mai multe sarcasmedecât „şefia” lui Eliade la cârma tinerei generaţii, o şefie, se-nţelege, cum nuse poate mai contestabilă. Aici verva ionesciană parcurge întreg registrul, dela înţepătura glumeaţă la animozitatea făţişă.Cunoaştem ostilitatea durabilă a lui Ionescu pentru uniforme, ofiţerime,ierarhia militară, în genere pentru tot ce are tangenţă cu ordinea cazonă. Or,în Nu, Eliade e întâi ridicat la rangul suprem de „mareşal oficial şi de drept algeneraţiei noastre” 11 , pentru ca puţine pagini mai încolo să fie retrogradat lagradul de „căpitan al generaţiei” 12 (în paranteză fie zis, două grade militare „cucântec” – în cadenţă de marş! – în istoria zbuciumată a României anilor ’30şi în continuare!). În notă ironică e doar hazliu zeflemitor: „nu te poţi apropiade şeful generaţiei noastre, fără ca acesta, uimit încă şi neobişnuit de faptulcă ţi-e şef, să nu fie cuprins de panică”. 13 Când îl compară cu Cincinat Pavelescu„minus talentul şi epigrama” 14 , şarja e prea groasă pentru a fi luatăaltceva decât ce este. Altfel, poate întoarce foaia şi nu-şi mai menajeazăcuvintele : „intelectual mediocru”, „lipsit de inteligenţă”, „rar caz de confuziecerebrală” 15 şi chiar: „[Mircea Eliade.] aliază într-un mod paradoxal, erudiţiacu imbecilitatea”. 16Disparităţile temperamentale, estetice, filosofice, ca să nu le amintim pecele ideologice, ar fi suficiente pentru a accepta drept naturală poziţionareacelor doi în „tabere” diferite. Ca şi Noica, Eliade e din speţa perseverenţilor, acelor care nu se abat de la ţinta dintru început fixată (ei cred că pot să „rezolve”viitorul cultural al României – spune Ionescu ironic – şi au drept deviză: „săfacem ceva pozitiv” 17 ), în timp ce Ionescu aleargă aparent la întâmplare, econtradictoriu şi histrionic. Se plânge că Eliade nu are încredere în el pentrucă e neserios şi se contrazice tot timpul 18 , dar nici el nu-i rămâne dator, tot înNu, la acelaşi capitol: „ce încredere se poate avea în sensibilitatea esteticăa acestui tânăr?” 19 El, un instinctiv, care citeşte mult dar „fără sistemă”, n-areaplecare pentru intelectualul de tip doctoral enciclopedic ilustrat de Eliade, maiales că maeştrii declaraţi ai acestuia sunt Haşdeu şi Iorga. Şi tot el, profesorde învăţământ secundar, fără tragere de inimă, şi viitor doctorant malgré lui,nu cade deloc „definitiv pe spate” 20 – cu trimitere nominală la Eliade – submagia titlurilor academice. (Peste ani, îşi va oferi jucăria de lux a tricornuluişi spadei de academician, dar asta e o altă poveste!). Drept care, „doctorulMircea Eliade” îl lasă rece, ba nu, îi inspiră notaţii acide. Recunoaşte că n-aasistat la susţinerea tezei lui de doctorat, dar ştie din surse sigure – „mi s-apovestit” – că a prezentat „o teză exotică despre psihologia Yoghi (sic!)”. Pescurt, un doctorat „diletant”. 21 Raţionamentul e în acord cu logica (ionesciană).Cum putea fi altfel decât diletantă o lucrare pe care autorul a elaborat-o concomitentcu aventura sentimentală numită Maitreyi! În original, argumentaţiae mai savuroasă: „Pentru că în aşa zisele Indii s-a ocupat cu amorul, nicinu putea avea inima, capul şi liniştea unei cărţi ştiinţifice”. 22 În timp, lucrările„exotice” ale „diletantului” Eliade îi vor deveni lucrări de căpătâi şi-i vor marcacreaţia teatrală, dar, până una alta, suntem încă în România!94