revista de filosofie review of philosophy

584
Maria Cornelia Bârliba 4
lege, a gândirii filosofice, ca logos, aşa cum putea fi expresia gândirii ştiinţifice de
dinaintea ştiinţei de simboluri şi semne, a cunoaşterii şi a naraţiunii istorice sau
expresia gândirii literare şi poetice, care uneori reuşeşte să le cuprindă pe toate şi să
regăsească începuturile” 14 .
Disjuncţia operată – de către autorul care se defineşte ca aparţinând acelor
„purtători ai limbii acesteia şi lucrători în ea” (subl. ns.) 15 – între cuvânt şi concept
îşi dezvăluie trăsăturile caracteristice în universul „dorului”. Diferenţa dintre
cuvânt şi concept coexistă aceleia dintre cuminecare şi comunicare. Cele două
niveluri ale participării cognitiv-emoţionale a subiectului la cunoaşterea lumii se
întemeiază pe axioma unei spiritualităţi amplificatoare de sensuri şi nuanţe: „ce
este o limbă, ea însăşi: o formă de cuminecare” 16 . Cuvintele aparţin zonei
subînţelegerii, cuminecării, sunt o creaţie „nehotărâtă”, una apropiată omului,
gingaşă 17 , care se naşte prin contopire, nu prin compunere. Geneza aceasta,
subliniată relativ des de către Constantin Noica, accentuează caracterul de prototip
al vorbelor noastre: ele sunt „alcătuire nealcătuită, un întreg fără părţi” 18 .
După cum am arătat în studiul intitulat Comunicare şi cuminecare în
contextul rostirii româneşti, Constantin Noica va analiza „smintirea”, care
reprezintă în viziunea noastră una din treptele subînţelegerii, cu ajutorul particulei
„s”. Specificitatea acesteia constă în faptul că „operatorul „s” se contopeşte, nu
rămâne „ex-terior” termenilor, se întrupează în noua construcţie lingvistică; el
cuminecă într-o stare difuză, deoarece numai unele expresii îl admit pe „s” înaintea
lor pentru a se transforma prin smintire 19 .
De asemenea, am evidenţiat în acelaşi context argumentativ al genezei
cuvintelor noastre prin contopire puterea şi firea vorbelor unei opere de compunere
sui generis prin care limba română „îmblânzeşte verbul”. Capacitatea verbului care
„compune firea limbii singur” este concretizată în exegeza noiciană prin relaţia
specifică dintre verb şi adverb; un mijloc original de ridicare a fenomenului
compunerii îl realizează graiul românesc în condiţiile modelării verbului prin
adverb. Cuvântul „dor”, fiinţă lingvistică vie, un logos al trăirii şi împăcării
românilor cu lumea, înţeles adânc, a contopit durerea cu plăcerea crescută de
durere astfel încât „nu pricepi bine cum” 20 . În comparaţie cu limba noastră, greaca
şi germana au o mare capacitate de compunere – de admirat, dar şi de păstrare a
unei rezerve în faţa aspectelor „mecaniciste” pe care le presupune compunerea.
14
Ibidem, pp. 321–322.
15
Constantin Noica, Rostirea filosofică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 6.
16
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, op. cit., p. 190.
17
Ibidem, p. 320.
18
Ibidem, p. 206.
19
Maria Cornelia Bârliba, Comunicare şi cuminecare în contextul rostirii româneşti, în „Studii
de istorie a filosofiei româneşti”, vol. V, coord. Viorel Cernica, ed. îngrijită de Mona Mamulea,
Bucureşti, Editura Academiei Române (în curs de apariţie).
20
Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească, op. cit., p. 206.