revista de filosofie review of philosophy

3 Limbajul ca orizont al filosofiei în scrierile lui Constantin Noica
argumentarea pe care o propunem împreună cu o trăsătură negativă a comunicării, o
afirmaţie prin negaţie, generatoare de numeroase consecinţe.
„Comunicarea nu e totul” – o aserţiune sintetică, o negaţie care nu limitează
valenţele comunicării. In extenso, Constantin Noica va susţine: „Şi totuşi
comunicarea nu e totul; poate nici la maşini, cu siguranţă nu la oameni” 12 . Din teza
„comunicarea nu e totul”, pe cale de consecinţă argumentativă, autorul ne-a
provocat prin instituirea unei ipoteze de complementaritate – „cuminecarea”. Este
cunoscută în sfera speculativă capacitatea existenţei de a fi înconjurată de o
imensitate de inexistenţă (în sensul lui Platon).
Pentru universul nostru de analiză, considerăm incitantă descifrarea nuanţelor
„dialogului de opoziţie” dintre comunicarea prezentă în arena disputelor, conturată
nu prin „ceea ce este”, ci prin „ceea ce nu este” şi cuminecarea susţinută de
trăsătura sa esenţială de a fi creatoare a unei aparente stări paradoxale.
Confruntarea consemnează două teze prin care se prezintă pentru a evidenţia
puterea subiectivului în infinitatea manifestărilor sale:
1. „Comunicarea nu e totul”;
2. „Cuminecarea e de subînţelesuri”.
Concluzia acestei „paradigme eristice” deduse de către filosoful român
propune atât un avertismen, cât şi o constatare cu caracter axiologic: „Progresăm
printr-un spor de comunicare, dar nu progresăm cu adevărat dacă nu obţinem şi un
spor de cuminecare” 13 .
Un atare model confrontativ, „o paradigmă eristică” alcătuită din
comunicare-cuminecare-spor de comunicare/cuminecare relativizează procesele de
comunicare în numele acelei maxime străvechi de pe Templul din Delfi – „Nimic
prea mult”. Măsura este introdusă de cuminecare prin subînţelesurile necesare
împlinirii înţelesurilor din fazele comunicării. Comentariul poate adăuga prezenţa
disocierii extrem de rafinate dintre cele două momente ale spiritualizării lumii
fizice şi a celei umane care se intercondiţionează la nivelul de succesiune a etapelor
de desfăşurare, dar şi la momentul de comuniune, de reuşită a descifrării, a
dezvăluirii sensurilor şi înţelesurilor prin subînţelesuri.
Cuplul categorial comunicare-cuminecare se regăseşte pe sine în orice
moment într-o stare de necesitate dictată de legea unităţii primare, primordiale ca
într-o construcţie conceptuală a gândirii antice greceşti. Cele două forme ale
subiectivizării lumii de către fiinţa umană prin trecerile succesive de la
necunoaştere la înţelegere şi de aici la subînţelegere sunt sugestiv exprimate de
către Constantin Noica: „Rostirea aceasta a omului are ea însăşi rosturi şi funcţii
felurite, dincolo de funcţia comunicării (subl. ns.). Rostirea putea fi expresie a
mitului şi a gândirii mitice sau alteori a gândirii magice, expresie a gândirii
religioase, cu oracolul, a vieţii morale, cu porunca şi norma, a relaţiilor juridice, ca
12 Ibidem.
13 Ibidem, p. 188.
583