revista de filosofie review of philosophy

572
Viorel Cernica 6
c. Modelul dialecticii hegeliene, prelucrat, desigur, completează analitica
noiciană: acesta este rolul lui formal. „Filosofia nu e decât dialectică; acea
dialectică însă în care categoriile omului sunt şi ale lumii.” 7 De altfel, nu poate fi
gândit prototipul dialectic în afara referinţelor hegeliene, deşi principiul său ţine
mai degrabă de analitica transcendentală kantiană, aşa cum am arătat mai devreme.
Ceea ce distinge clar inspiraţia kantiană de cea hegeliană, în acest context al
construcţiei instrumentale, este diferenţa dintre aspectul formal al raţiunii, edificat,
justificat, probat de Noica pornind de la tabela kantiană a categoriilor, şi aspectul ei
funcţional, gândit de Noica pe baza modelului dialecticii „liniare” hegeliene şi
exemplificat pe structura „factică” a Dasein-ului heideggerian. Cel dintâi aspect
este concentrat în conceptul prototipului dialectic; cel de-al doilea, în ideea despre
„mişcarea ondulatorie” a raţiunii, potrivit căreia raţiunea se mişcă în cerc, pornind
de la fiinţă şi căutând fiinţa, acest fapt anulând posibilitatea raţiunii de a se bloca
într-un sfârşit absolut; odată încheiat un cerc dialectic, aceasta însemnând
parcurgerea celor patru momente ale prototipului dialectic, mişcarea raţiunii
reîncepe, pe acelaşi traseu, dar cu alt „obiect”, cel rezultat, cumva, din mişcarea
circulară anterioară, constituindu-se astfel cercuri concentrice, ultimul, care le
cuprinde pe toate, fiind cel al fiinţei. În mai mare măsură ideea de mişcare
ondulatorie a raţiunii, decât aceea de prototip dialectic, constituie probă pentru
prezenţa modelului dialecticii hegeliene în ontologia noiciană; deşi dialectica
hegeliană – care cuprinde teza, antiteza, sinteza – este, principial, liniară (chiar şi
atunci când devine „arborescentă”, întrucât se pleacă, pe mai multe planuri, de la
mai multe teze), iar cea construită de Noica pentru a rosti despre fiinţă este
circulară şi orientată.
Într-un fel, raţiunea ondulatorie produce efecte şi în locul în care filosoful
urmăreşte construcţia prototipului dialectic, aşadar concomitent cu instituirea
acestuia, în Încercare... Chiar şi acest fapt este în spirit hegelian, fiindcă metoda, la
Hegel, nu are un statut în sine, ci ea funcţionează împreună cu „sistemul”. Deschis
antiheideggerian prin ideea că omul este, totuşi, fiinţă raţională 8 , în mod esenţial şi
nu doar accidental, socotind, în plus, că filosofia actuală trebuie să regăsească
raţiunea însăşi, Noica proiectează o cale de lucru chiar în sensul acesta: este vorba
despre „ethosul orientării”, opus „ethosului neutralităţii”, propriu, susţine el,
filosofiei secolului al XIX-lea şi, în bună măsură, celui de-al XX-lea. „Înţeleasă
drept conştiinţă a devenirii întru fiinţă, adică orientată către fiinţă, cum facem aci,
raţiunea exprimă realul uman de-a lungul întregului său destin, inclusiv cel
«existenţialist».” 9 Orientarea – desigur, către fiinţă – constituie sensul pe care
7 Încercare asupra filosofiei tradiţionale, p. 152.
8 „Prin filosofie, fiinţa umană vrea să-şi deschidă acea raţiune care, făcând-o posibilă pe ea ca
fiinţă raţională, să se acopere de aci înainte cu raţiunea ei. Filosofia este ‘locul’ în care raţiunea
umană obţine racordul cu raţiunea însăşi.” – Ibidem, p. 155.
9 Ibidem, p. 121.