revista de filosofie review of philosophy

5 Modelul de filosofare al ontologiei noiciene
c) categoriile sunt deduse, justificate, explicate, dar nu pornind de la experienţă,
aşa cum se poate întâmpla în cazul conceptelor obişnuite; la Kant este vorba despre o
deducţie transcendentală, adică despre „explicaţia modului cum concepte se pot
raporta a priori la obiecte” 4 ; totuşi, categoriile sunt deduse de către filosoful german
din tipurile de judecăţi ale logicii clasice, existând însă o motivaţie clară pentru acest
fapt: categoriile exprimă funcţia logică a judecăţii, adică actul de a „reduce” la
unitatea apercepţiei diversul dat în intuiţie. La Noica este vorba despre o deducţie
metafizică a categoriilor din „conştiinţa devenirii întru fiinţă” (raţiunea), concepută
de el în analogie evidentă cu kantianul „eu gândesc”, care constituie apercepţia pură
sau originară; scenariul deducţiei metafizice apare în discuţia despre categoriile
elementului (fiinţa de a doua instanţă), iar Noica socoteşte că aceste categorii: Unu
multiplu, totalitate deschisă, limitaţie ce nu limitează, comunitate autonomă, realposibil-necesarul,
nu se confundă cu categoriile lucrului şi că, de fapt, ultimele patru
se deduc din cea dintâi, care exprimă elementul ca atare. 5
d) este acceptată o instanţă din care derivă toate categoriile; la Kant, apercepţia
originară exprimată ca „eu gândesc”; la Noica, raţiunea însăşi sau conştiinţa devenirii
întru fiinţă. În Încercare asupra filosofiei tradiţionale, categoriile sunt deduse din trei
„funcţiuni ontologice”: fiinţa, devenirea şi devenirea întru fiinţă, ele însele, cumva,
forme ale raţiunii; iar raţiunea este „funcţiune originară a gândirii”;
e) „deducţia” categoriilor (şi a tipurilor de judecăţi 6 ) conduce nu doar la o tablă
a categoriilor, ci, folosind un termen kantian, la un „canon”: al intelectului, la Kant
(reprezentat de însăşi analitica transcendentală), al raţiunii, la Noica; în genere, un
canon cuprinde reguli după care sunt folosite facultăţile de cunoaştere (intelectul sau
raţiunea); ceea ce am numit aici canon, folosind o simplă analogie cu ceea ce Kant
numeşte astfel referitor la analitica transcendentală, devine, în ontologia noiciană,
prototip dialectic. Acesta are, cumva, o ipostază strict formală, alcătuită din
următoarele instanţe: temă, antitemă, teză, tema regăsită; dar el are, de la bun început,
şi o anumită încărcătură ontologică, fiindcă funcţiunile ipostazei formale apar
„interpretate” ca fiinţă, devenire, devenirea întru fiinţă, fiinţa regăsită.
Această „analitică” noiciană, construită în lucrarea Încercare asupra filosofiei
tradiţionale îndeosebi sub inspiraţia ideii kantiene de transcendental, dar în aceeaşi
măsură, accentuat critică faţă de tabela kantiană a categoriilor, funcţionează în
ontologia lui Noica în sens de antitemă faţă de tema subiectivităţii. Aceasta din
urmă este gândită iniţial în model cartesian, ca suport şi totalitate a unor acte; acum
raţiunea contrazice subiectivitatea, apărând ca prototip dialectic, ca un algoritm
operaţional prin care raţiunea lucrează în scopul gândirii şi rostirii despre fiinţă.
4
Imm. Kant, Critica raţiunii pure, trad. Nicolae Bagdasar şi Elena Moisuc, Bucureşti, Editura
IRI, 2004, p. 119.
5
Cf. Constantin Noica, Tratat de ontologie, în vol. Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 371.
6
A se vedea „Cercul în tabla categoriilor”, în Încercare asupra filosofiei tradiţionale, în
vol. Devenirea întru fiinţă.
571