revista de filosofie review of philosophy

570
Viorel Cernica 4
datum care se va regăsi, dar nu ca atare, în articulaţiile modelului ontologic; şi,
poate ca atare, în final, în proiectul logicii lui Hermes, în măsura în care acesta
poate semnifica şi ontologic.
b. Modelul transcendental kantian pare a fi cel mai puternic în constituirea
ontologiei noiciene. Pentru că Noica filosofează continuu, fie când este vorba de o
temă metodologică, fie de una „teoretică”, ce susţine rostirea fiinţei, prin raportare
continuă la Kant, mai cu seamă la tabela categoriilor din Critica raţiunii pure şi la
ideea de transcendental, potrivit căreia interesul „teoretic” al filosofului nu vizează
obiectele ca atare, ci mai degrabă modalităţile în care conştiinţa preia aceste
obiecte. Oricum, stabilirea unor categorii filosofice şi justificarea unui „sistem” al
lor constituie pentru Noica unul dintre „puţinele câştiguri mai sigure” din istoria
filosofiei. 3 Faptul cel mai important însă, în privinţa participării modelului
transcendental kantian la reconstrucţia ontologică noiciană, se referă la instituirea,
de către Noica, a unei „analitici transcendentale”, care are drept funcţie principală
stabilirea unui „instrument” de construcţie propriu-zis ontologică.
Desigur, faptul de a transmuta analitica transcendentală dincolo de filosofia
lui Kant reprezintă o întreprindere plină de riscuri, pentru că acolo este locul ei
natural. Încercări de acest fel însă au tot existat, mai cu seamă în medii
neokantiene, dar şi în altele, cum sunt cele fenomenologice. Întotdeauna, inspiraţia
principală venită dinspre filosofia kantiană, în acest sens, a avut legătură cu
regândirea funcţiilor filosofice ale categoriilor, chiar cu punerea la punct a unor noi
tabele de categorii. Într-un fel, Noica însuşi participă la acest spaţiu de lucru. Şi
poate că nu este greşit să fie amintit aici şi un alt filosof român, anume Mircea
Florian, care, inspirat tot de filosofia kantiană, dar şi de unele variante neokantiene,
concepe în Recesivitatea ca structură a lumii un asemenea tabel categorial.
La Noica, însă, are loc o regândire a categoriilor şi o reordonare a lor potrivit
nu unui scop în sine, ci pentru a obţine o structură operaţională, suportată de
„raţiune”, care, pusă în mişcare, face posibil un model ontologic nou, adică o
rostire a fiinţei în regimul unei originalităţi de necontestat. Regândirea despre care
este vorba aici conduce către forma unei analitici transcendentale, în înţeles
kantian, pentru că posedă ceea ce este esenţial şi pentru aceasta:
a) categoriile sunt gândite nu ca atribute ale obiectelor exterioare conştiinţei,
ci ca forme care fac posibilă cunoaşterea şi gândirea acestora; fac, în final, posibile
obiectele; de asemenea, ele, categoriile, sunt ceva numai în astfel de împrejurări;
b) ele sunt „forme” şi aparţin conştiinţei, mai bine-zis, unei facultăţi de
cunoaştere; la Kant, intelectului, la Noica, deopotrivă intelectului şi raţiunii, între
acestea neexistând o diferenţă în privinţa unor forme proprii, a priori, cum se întâmplă
la filosoful german, ci o diferenţă de mod de lucru cu aceleaşi forme (categorii);
3 Idem, Douăzeci şi şapte trepte ale realului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999, p. 5.