revista de filosofie review of philosophy

568
Viorel Cernica 2
O asemenea problemă pretinde cercetarea ideilor filosofiei lui Noica, în
special a celor care alcătuiesc ontologia sa, din două perspective, care de obicei
deschid două orizonturi de interpretare, dar care aici sunt constrânse să participe la
un singur orizont hermeneutic: este vorba, întâi, despre perspectiva corespunzătoare
modelelor preluate explicit de Noica în construcţia sa ontologică, fapt ce trimite către
acea parte a operei sale în care este pregătit instrumentul de construcţie ontologică,
iar în al doilea rând, de perspectiva corespunzătoare reconstrucţiei ontologice
propriu-zise, adică rostirii fiinţei, aşa cum este ea adusă în act de către Noica.
Ţinând seama de întreaga operă noiciană, putem recunoaşte drept principale
modele de filosofare preluate de autor din filosofia modernă europeană: a) modelul
cartesian al subiectivităţii; b) modelul transcendental kantian; c) modelul dialecticii
hegeliene. Fiecare model a constituit, pentru Noica, şi obiect de critică filosofică şi
sursă semnificativă pentru regândirea fiinţei şi reinstituirea într-un sistem a
categoriilor filosofice. Referirile istorice sunt foarte bogate la Constantin Noica. De
asemenea, deseori el aduce în prim planul construcţiilor sale filosofia antică, uneori
momente ale celei medievale. Totuşi, cele trei modele de filosofare ale modernităţii
europene participă în cea mai mare măsură la constituirea modelului ontologic
noician. Tocmai de aceea ele au o legătură directă cu acesta, în diferite orizonturi
ale constituirii sale.
PREZENŢA CELOR TREI MODELE ÎN FILOSOFIA LUI NOICA
a. Modelul cartesian al subiectivităţii, concentrat în conceptul de ego cogito,
asigură o premisă a ontologiei noiciene, care trece în condiţia unei idei esenţiale
datorită prelucrării conceptului subiectivităţii şi transmutării sale, în opera târzie a lui
Noica, în conceptul individualului şi în cel al părţii-întreg (holomer). Iniţial,
conceptul subiectivităţii face posibilă „schiţa pentru istoria lui cum e cu putinţă ceva
nou”, poate prima instanţă semnificativă a unui model ontologic noician; dar, de
asemenea, prin transferul unor sensuri ale sale în semantica termenului „individ”, el
face cu putinţă şi demersul dintr-o lucrare mai timpurie, anume De caelo. Încercare
în jurul cunoaşterii şi individului. Deşi este vorba în contextele amintite despre o
subiectivitate concepută din mai multe perspective, poate chiar una kantiană, alta
hegeliană, în ultimă instanţă, aşadar dominant, aceasta este gândită cartesian, ca sursă
de acte (îndoială, înţelegere, afirmaţie, negaţie, voinţă, ne-voinţă, imaginaţie, simţire)
şi totalitate a lor 1 , iar nu kantian ca topos al unor facultăţi care au propriile forme
a priori, sau hegelian, ca structură operaţional-logică sau dialectică susţinută de
„spiritul subiectiv”, ca primă ipostază a spiritului însuşi.
1 Cf. R. Descartes, Meditaţii despre filosofia primă, îndeosebi „A doua meditaţie. Despre firea
spiritului omenesc: anume că el este mai cunoscut decât corpul”, trad. rom. Constantin Noica,
Bucureşti, Editura Humanitas, 1992.