revista de filosofie review of philosophy

494
Alexandru Boboc 4
timp, este de la sine înţeles că această creaţie nu se poate reduce la o aplicare a
fenomenologiei. Ceea ce le uneşte este însă stilul de lucru şi, mai ales, de interpretare
şi conceptualizare la nivelul teoriei (filosofice, estetice şi de critică de artă).
De pildă, modul de a fi al romanului proustian devine comprehensibil în mai
mare măsură prin aplicarea tehnicilor fenomenologice de interpretare, fără a se
transforma într-o aplicare a acesteia. Aşa cum s-a precizat, la Proust întâlnim „o
trăsătură ce poate fi considerată pur fenomenologică, dacă prin fenomenologie se
înţelege arta de a face ceva să fie prezent, de a-l aduce neschimbat sub privirea
care-l sesizează de îndată, fără să se lase abătută de la ceea ce este esenţial” 10 .
Mai mult, Proust „a fost unul dintre primii care a înţeles că arta secolului
nostru nu se poate mişca în sfera nemijlocirii (s.n.), că artistul trebuie să reflecteze
asupra gestului său şi să-l determine şi pe receptorul mesajului său artistic la
aceeaşi atitudine. Iată un fenomen care nu se limitează câtuşi de puţin la domeniul
romanului, ci este în egală măsură valabil pentru lirică sau dramă şi chiar pentru
acele arte ce par să contrazică acest lucru: pictura, muzica şi chiar sculptura” 11 .
Proust „răstoarnă binecunoscuta teză a primatului vieţii şi a caracterului pur
reflexiv al literaturii... Arta nu este o copie a vieţii, ci, dimpotrivă, abia în artă viaţa
se împlineşte pe sine” 12 .
În principal, deci, nici un demers teoretico-metodologic nu se poate menţine
la nivelul nemijlocirii (empirice), tocmai pentru că veritabila creaţie nu se mai
mişcă în sfera nemijlocirii. Această distanţare se realizează în forma sesizării unei
noi dimensiuni, alta decât cea reală şi ideală: ceea ce fenomenologii numesc
„irealul”, iar critica de artă numeşte „imaginarul”. Această nouă dimensiune vine
tocmai ca orizont al unei împliniri valorice, prin intenţionalitatea acesteia obiectul
fiind situat sub aspectul universalităţii, anume ca obiectualitate. Este nevoie, astfel,
de elucidări teoretice sub semnul fenomenologiei şi, desigur, de o înţelegere a ceea
ce este fenomenologia ca metodă şi ca filosofie.
4. Ceea ce s-ar numi „secretul” acestei unităţi a fenomenologiei cu noua
concepţie despre creaţie se află în modul de structurare al metodei fenomenologice.
În centrul atenţiei se află reducţia fenomenologică, în raporturile ei cu alte
modele metodologice, îndeosebi analiza logică, hermeneutica şi dialectica, într-o
delimitare care a semnalat elementele de complementaritate dintre modelele
metodologice amintite, precum şi locul şi rolul fenomenologiei în regândirea
problematicii statutului filosofiei şi al raporturilor dintre aceasta şi ştiinţe.
Miezul problemei îl constituie următoarele: Husserl propune ideea de
„filosofie ca ştiinţă riguroasă”, adică delimitarea prin reducţie a ceea ce este
10 W. Biemel, Expunere şi interpretare, trad. de G. Purdea, prefaţă de Al. Boboc, Editura
Univers, Bucureşti, 1987, p. 192.
11 Ibidem, p. 206.
12 Ibidem, p. 213.