revista de filosofie review of philosophy

564
Marin Diaconu 12
condiţiilor de trai necesare, el poate orienta omul spre „a crea”, „a face”, ar deveni
conform necesităţilor interne ale fiecăruia, adică s-ar putea realiza liber în
umanitatea lui intimă. Este un vis al lui Noica din tinereţe, care aminteşte şi de
umanismul real al lui Marx din Manuscrisele economico-filosofice din 1844, pe
care filosoful de la Vităneşti le va aprecia în Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru.
Noica nu va accepta niciodată egalizarea în jos a oamenilor, în numele
egalităţii sociale. Ca fază de organizare a societăţii, socialismul este tot o formă de
devenire întru devenire, una care opune lui „a avea” pe „a fi”, înavuţirii, care era
câştig raţional organizat, narcoza muncii organizate raţional. Dacă narcoza
capitalismului fusese a avea pentru a avea, cea a socialismului este a munci pentru
a muncii, sau „religia muncii” cum o mai numeşte filosoful.
După cum afirmam şi mai sus, pentru Noica, socialismul este o formă de
capitalism industrial, în care proprietatea este de stat. Ca şi în capitalism, faza
liberală – lupta împotriva naturii, ca formă supremă de încleştare a omului – este
comună şi tot comună este şi devenirea întru devenire. Deşi pare să fie o lume „cu
rest”, Noica nu se amăgeşte total, căci socialismul a sporit nefiinţa care se „întinde
asupra lumii: administrativul, „îngânarea şi ciripitul neadecvat” în cultură.
Recunoaşte, însă, că socialismul a oferit şi a favorizat poetul în statutul său (visul
lui Eminescu), a redescoperit dragostea în roman, bătaia în armată şi chiar
proprietatea la un anumit nivel (casă, maşină). Dar el este şi unul din cele trei mari
eşecuri ale secolului al XX-lea, alături de visul neîmplinit al matematicii de a fi
numai logică (are şi iraţional) şi faptul că fiinţa nu poate fi rostită şi atunci este bine
să se tacă asupra ei (Heidegger).
De ce eşec, în cazul socialismului? Pentru că păstrează statul, ca în
capitalism, păstrează proprietatea, înlocuind pe cea individuală cu cea de stat,
egalizează în jos individul, înlocuieşte religia cu „religia muncii”, iar munca nu
este lucrare, facere, ci trudă, caznă, nu împlinire sau creaţie, cum visează filosoful
pentru om. El apreciază, încă din Manuscrise…, că socialismul nu va avea răgazul
necesar să se împlinească pe deplin, pentru că nu-i va permite capitalismul. În
multe locuri, Noica pune semn de egalitate între socialism şi comunism, ceea ce în
concepţia marxistă nu este adevărat. De aceea, ca organizare socială instituită de
revoluţia socialistă şi preconizată de ideologia marxistă, comunismul este apreciat
de Noica doar din perspectiva „bunăstării general răspândite” pentru oameni. Este,
în fapt, „o primă întâlnire a umanităţii cu bunăstarea materială general răspândită”
şi „s-ar putea să nu existe prea curând o a doua”, susţine filosoful, având
convingerea că răgazul de realizare a acestei stări va fi mic şi suprimat de
capitalism. În socialism, binele devine „lent feeric” şi doar până la un anumit prag –
egalitatea socială a oamenilor .
Comunismul este depreciat de Noica, mai ales, pentru aplicarea strâmbă a
ideologiei sale, care „urâţeşte viaţa”. Deşi a fost instaurat de o revoluţie care luptă
împotriva bogaţilor, comunismul, aşa cum a fost instaurat, s-a manifestat altfel,