revista de filosofie review of philosophy

560
Marin Diaconu 8
Bunul, ca primă obiectivare a omului, tinde către ban. Banul este „întâiul
posibil în ordine elementar umană”, cel care degradează bunul, îl absolutizează şi-l
fluidizează, făcând posibile oricând şi oriunde orice bunuri.
Treptele pe care le înregistrează banul sunt: aurul, aurul presupus, scontat şi
hârtia emisă în numele acelui aur scontat, stadiu în care banul devine „spectral”
(vezi Faust I al lui Goethe), ceea ce face ca şi vieţile oamenilor, sensurile, fericirea
lor să devină spectrale, aşa cum ne oferă azi spectacolul creditelor acordate şi
oamenii aruncaţi în stradă sau hărţuiţi de bănci.
Din punct de vedere filosofic, trecerea de la bun la ban este una de la real la
posibil, cu cele două aspecte ale acestui proces: „o nobleţe posibilă”, adică
fluidizarea realului în posibil; al doilea aspect – „un eşec în fapt”, pentru că,
recăzând în acumulare de bunuri cu burghezia modernă, este, de fapt, o revenire la
bunuri, unele nedefinite, posibile oricând şi oriunde. Cu banul, omul nu se mai
simte fericit ca obiectivat în bunul pe care l-a produs şi-i aparţine, ci este doar în
„posibilul posesiunii”, o nedeterminare care împinge la o raţionalizare a câştigului,
pe care o solicită şi care este exprimată din plin în capitalism. Dacă până acum
banul avea în principal funcţia de mijloc de circulaţie, acum funcţia de tezaurizare,
de acumulare, devine prioritară.
Banul este o valoare mijloc, care se distribuie ca şi bunul, se împarte. El
poate fi mijloc de trecere către acumulare de noi bunuri şi acum iese în evidenţă
decăderea lui în bun, sau mijloc către bine, eliberând oamenii de mizeria vieţii şi
îndreptându-i către înţelepciune, prin folosirea lui în vederea creaţiei de valori
spirituale, valori scop, care înnobilează viaţa umană şi-i definesc esenţa. În această
a doua ipostază, banul se autodepăşeşte în ceva superior lui, ajutându-l să-şi dea
determinaţii către general, sens, ordinea fiinţei. Ca valoare mijloc, el tinde către
ceva – fie către bun şi atunci decade, fie către ceva general, încurajând creaţia şi
atunci se autodepăşeşte.
Cu banul ca mijloc de acumulare raţionalizată către agonisire prin bănci şi
bunuri poposim direct în capitalism, formă superioară de organizare a societăţii faţă
de feudalism, în care cuvântul prim îl are burghezul ca posesor de bani şi stăpân; el
este legat de proletar (slugă), prin munca sau truda căruia îşi măreşte avuţia.
Aşadar, burghezul este produsul social al organizării economice capitaliste.
Faţă de ţăran, burghezul are meritul de a fi adus civilizaţia bazată pe maşină,
una a maselor întregi şi şansa culturii majore. Mare întreprinzător în industrie, bănci,
exploatarea industrială a pământului, el aduce marea industrie şi, cu ea, „substanţa
superioară a lucrurilor” (Manuscrisele…, p. 24), pe care politicul o preia şi o duce mai
departe. Om economic prin excelenţă, burghezul n-are nimic sfânt în el; „s-a
compromis cu problema socială, s-a încurcat în cea naţională, n-a realizat globalizarea
pe care de-abia acum o încearcă oligarhia financiară” (vezi Manuscrisele…, p. 23) şi „a
dat un lamentabil spectacol în probleme de ordin spiritual” (Manuscrisele…, p. 23).
Specialistul său este economistul, „profetul” lumii burgheze, dar şi „valetul” ei.