revista de filosofie review of philosophy

13 Constantin Noica. Întâlniri filosofice. De la ontologie la filosofia limbajului
„M-am gândit să întâmpin oaspeţii, care se pregătesc să-mi treacă pragul modest,
cu ceva frumos, cu câteva imagini amintind de peştera de la Altamira, adică de
acolo de unde ne vin primele semne rupestre ale creaţiei omului”. Scenele cu
bizoni (de la tinereţea zvăpăiată la senectute) îşi au desigur mesajul lor filosofic
legat de timp, dar rapelul la peşteră, cred eu, se leagă de marea iubire intelectuală a
lui Noica, de principala lui filiaţie în lungul şir al marilor filosofi a căror operă o
ştie ca nimeni altul şi o stăpâneşte în adâncimea sensurilor – marea iubire care se
numeşte Platon.
Ceea ce impresionează la Noica este faptul că îşi poartă erudiţia nu ca o
podoabă a spiritului, ci ca o facultate a lui. Conduce lucrările uneia dintre operele
culturale de referinţă în România contemporană, făcută cu concursul unui cerc de
tineri cercetători „crescuţi” de el: traducerea şi comentariile la Dialogurile lui
Platon. Calitatea excelentă a traducerii şi pertinenţa amplelor comentarii făceau din
monumentala ediţie română o realizare de vârf în estul european, rămasă din păcate
neterminată după decesul lui Noica şi decesul marilor opere editoriale din perioada
tranziţiei, când privatizarea caselor editoriale preocupate de profit şi lipsa
sponsorilor de anvergură au plasat Dialogurile în nefericita serie a proiectelor
îndrăzneţe începute şi neterminate. Se spune că Eliade, încântat de comentariile lui
Noica, a insistat pe lângă autor să le strângă într-un volum şi mai ales să le traducă
în englezeşte. În scrisoarea din 3 mai 1976 insistă asupra unei alte trăsături de bază
a operei filosofului român: conciziunea. „Comparam exegeza ta (despre Platon) cu
analizele lui Guthrie în al IV-lea volum din History of Greek Philosphy. Ce spui tu
în două-trei pagini – lui îi trebuie cincizeci. (Şi iarăşi mă gândeam la destinul
culturilor aşa-zis „minore”: sunt „minore” pentru că creaţiile lor nu circulă la
nivelul şi „în tempo-ul” celor exprimate în limbi accesibile.)” 13
Noica a fost un generos, s-a dedicat unor opere de explicare, de reinterpretare
a altor filosofi, amânând cu ani buni lucrul la edificiul propriului sistem filosofic.
Comentarea dintr-o perspectivă modernă a unor mari filosofi şi gânditori l-a
acaparat răpindu-i timp preţios, dar făcând un inestimabil serviciu propensiunii
culturii filosofice în mediul autohton. Cel mai semnificativ exemplu în acest sens
este cartea Povestiri despre om, în care comentează într-o superbă limbă literară
esenţa filosofiei hegeliene. Popas în filosofia culturii europene, cartea Despărţirea
de Goethe a reprezentat, totodată, şi o importantă „staţie” în propriul său drum
euristic. Şi-a continuat cariera de „risipitor” pentru a descoperi şi susţine valoarea
creaţiei unor mari scriitori şi filosofi români: Eminescu, Blaga, Eliade, Camil
Petrescu. Cultura noastră îi datorează punerea în valoare a textelor filosofice ale
poetului naţional. În manuscrisele eminesciene – considerate de unii doar simple
conspecte sau traduceri – Noica descoperă o certă vocaţie filosofică în acele
însemnări de „laborator” scriitoricesc şi subliniază, alături de Maiorescu, Blaga,
13 Mircea Handoca, Eliade şi Noica, Cluj Napoca, Edit. Dacia, 2002, p. 177.
547