revista de filosofie review of philosophy

546
Angela Botez 12
Aceasta era tema conferinţei, nobila obsesie a trudei sale titanice pentru a
forma personalităţi din rândul tinerilor valoroşi, în care credea că a întrezărit
sămânţa geniului, devenind „antrenorul” lor.
L-am reîntâlnit pe Noica în decembrie 1986, la Păltiniş, în decorul de iarnă
carpatină. Vila nr. 12 în care locuia cea mai mare parte a anului este o construcţie
de zid şi lemn, cu şarpantă înaltă, ascunsă între brazi seculari. O scară de lemn duce
la singurul etaj, cu două camere, cea dinspre faţadă a magistrului, iar cea dosnică
pentru invitaţii „învăţăcei”, între care s-au numărat de-a lungul timpului Alexandru
Surdu, Vasile Zamfirescu, Thomas Kleininger şi alţii. Un loc special în timpul şi
inima profesorului „informal” Noica l-au ocupat Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu,
pe care i-a învăţat cu infinită răbdare şi dragoste greaca veche, germana,
filosofarea, ceva din stilul şi modul noician de a privi lumea şi de a o interpreta,
fără a le ştirbi propria personalitate. Ei nu erau de faţă, au plecat la Bucureşti să-şi
petreacă Crăciunul şi Revelionul. „Ani de zile i-am invăţat eu pe ei, acum încep să
mă înveţe ei pe mine”, spune Noica cu o uşor disimulată mândrie.
Este întruchiparea vie, caldă, omenească, impunătoare a rafinamentului
intelectual. Îl găsim aproape neschimbat, înalt, slab, semeţ, cu ochii mari, căprui,
scrutând lumea şi oamenii în nebănuite profunzimi, cu dragoste, înţelegere şi
severitate, cu bucuria simplă a revelaţiilor de gând şi de inimă. Îl găsim, desigur, şi
puţin contradictoriu, şi puţin capricios, cum îi stă bine unui bătrân filosof. Ne anunţă
dintru început că nu ne acordă interviul pe care ni-l promisese în întâlnirile de la
Bucureşti, dar vom sta de vorbă pe îndelete şi va da un „Fals răspuns” la întrebările
puse pentru a-l publica, în exclusivitate, în revista ilustrată „România azi”, care
apărea pentru străinătate în limbile franceză, engleză, germană, spaniolă şi rusă 12 .
Pe trei pereţi ai casei scării se desfăşoară sub şarpantă tot atâtea secvenţe din
„fresca bizonilor” în tonuri cromatice pale, aproape şterse, sugerând patina
timpului. Pictura a fost comandată de Noica unui pictor, el a făcut schiţe şi sugestii.
12 Fals răspuns: „Nu am nimic de spus despre mine. La 77 de ani trecuţi, nu mă interesează
decât cititorul care nu s-a născut încă, în cazul că reuşesc să-l obţin.
Cred totuşi, cu perfectă candoare, că am ceva de spus europenilor întristaţi, de astăzi. Cred
anume că şi-ar putea regăsi grandoarea dacă ar reveni la tot ce le-a conferit-o: la creativitatea
dezinteresată. Cea mai mare descoperire a călătoriilor Renaşterii a fost şi cea mai inutilă,
descoperirea lui Magellan.
Pentru că n-a avut gratuitate (cea a ştiinţei a fost falsificată de tehnică), veacul nostru va fi,
poate, neînsemnat în istorie, mai ales dacă progresele ştiinţifice viitoare vor face din cele ale
secolului XX un simplu început. În speţă, noi nu lăsăm în urma noastră nici opere arhitecturale mari
şi nici idei mari. Totul a fost „funcţional”, adică disparat.
De ce supravieţuieşte Irlanda, care politic şi economic nu înseamnă mai nimic? Pentru că de
la Alenin şi până la Joyce a dat (împreună cu Scoţia) mari creatori inutili unei Anglii de fenicieni.
Ţările mici n-au alt destin decât unul ţinând de nebunia culturii, în ceasul când «nebunia
crucii», cum se spunea, s-a stins”.
Păltiniş, decembrie 1986
Constantin Noica