revista de filosofie review of philosophy

544
Angela Botez 10
însăşi. Ce aduce îngrădirea? Bineînţeles că scepticism; căci nici un om de ştiinţă nu
va scoate o cunoştinţă sigură din faptul că nu cunoaşte sigur lumea. Şi ce aduce în
ştiinţă conştiinţa posibilităţii de-a ne depăşi îngrădirea? Desigur disoluţie. Căci
ştiinţa foloseşte numai modurile «adevărului», iar de îndată ce pui în joc modurile
vieţii, ştiinţa s-a disolvat” 10 .
Aşadar, după Noica, filosofia şi ştiinţa sunt răsturnate una faţă de alta. El nu
spune că filosofia singură are certitudini. Poate dimpotrivă. Dar acolo unde ea
întâlneşte o certitudine, ştiinţa şi le pierde pe ale ei. Că tocmai de aceea se pot
întregi? În conştiinţa omului de cultură, da. Pe planul uneia din ele, şi mai ales pe
planul teoretic al ştiinţei – nu. E adevărat că uneori câte o ştiinţă vrea să se
prelungească în filosofie. Atunci nu face filosofie, ci enciclopedie a ştiinţei
respective; enciclopedie la propriu: se uită în jurul ei să vadă în ce orizont se află.
Iar enciclopedia sau filosofia fizicii, filosofia dreptului, filosofia medicinei, îi par
lui Noica tot atât de puţin „filosofie” pe cât sunt de puţin „psihologie” aşa-numita
psihologie a străzii, a artistului de cinematograf sau a agricultorului. După Noica,
între ştiinţă şi filosofie e o ruptură. „Apropierea ce se face de obicei ţine de faptul
că şi una şi alta par împlântate în cunoaştere. Dar e cu totul altceva: cunoaşterea în
exerciţiu şi cunoaşterea spiritului care cunoaşte. Pentru că o întoarcere asupra
spiritului sfârşeşte filosofia prin a fi a omenescului, a crizei statornic deschise.
Filosofia poate vorbi de absolut; ştiinţa are doar sentimentul absolutului” 11 .
Prima întâlnire cu Noica reală, şi nu virtuală (lucrările i le ştiam din anii
1970), a fost conferinţa lui la Institutul de Filosofie, în 1981. A fost un eveniment
memorabil, dar şi o poveste cu dureri de cap. Partea cea mai grea, o veritabilă
Golgotă de demersuri, o constituia obţinerea aprobărilor din partea autorităţilor de
partid, de stat şi de la amicii lui Noica. Toţi îl păzeau – evident spre „binele” lui –
să nu intre în bucluc. Chipurile, monstrul sacru era la o vârstă şi la o notorietate
naţională, după „rostirile româneşti”, care i-ar fi permis să spună „orice” – gândeau
„pozitiv” – partinicii. Conferinţele oficiale, mai ales în mediul universitar, ar fi
lăsat impresia că magistrul s-a împăcat cooperant cu regimul, ori chiar ar fi intrat în
graţiile acestuia – gândeau protector disidenţii din cercurile apropiate lui.
Am ajuns la concluzia că, luată ierarhic, puzderia de aprobări ar fi complicat
sau chiar compromis ţinerea conferinţei, că demersul trebuia redus substanţial
printr-un om-cheie. Institutul de Filosofie funcţiona în subordinea Academiei de
Ştiinţe Politice şi Sociale, avându-l ca preşedinte pe profesorul şi filosoful Dumitru
Ghişe, intelectual de fineţe, bine văzut de mai marii partidului, care avea curajul de
aş asuma răspunderea pentru fapte de bine în serviciul culturii române. El a aprobat
verbal şi fără ezitare conferinţa lui Noica. Dacă însă s-ar fi făcut valuri înainte de
10 Ibidem.
11 Ibidem.