revista de filosofie review of philosophy

7 Constantin Noica. Întâlniri filosofice. De la ontologie la filosofia limbajului
de gând sofianic şi coboară în adâncurile noastre de suflet, mijlocindu-ne cumva
chiar relaţia cu divinitatea. „Cel mai personal dintre creatorii noştri de azi – scrie
Noica, referindu-se la discursul rostit de Blaga la primirea în Academia Română –
face elogiul a tot ce e impersonal, anonim, anistoric în sufletul românesc”. Este
comentat, în filosofia lui Blaga, raportul dintre cultura minoră şi cultura majoră,
diferenţiate nu de „proporţii” şi „mărimi”, ci doar de „vârstă”. Arătând că teoria lui
Blaga despre vârsta unei culturi poate fi privită ca „o structură autonomă” (încât,
uneori, să înregistreze chiar o „copilărie eternă”), Noica conchide că „Filosofia lui
Blaga e o filosofie a apriorismului stilistic, prin care singură poate face ştiinţă, artă,
religie, o conştiinţă omenească”. Tendinţa românească de a face o „cultură mare”,
nu este condiţionată de apariţia insului genial, ci – repetă el ideea filosofului din
Lancrăm – trebuie căutată în satul nostru patriarhal, „care ne ţine la îndemână acest
apriori stilistic (...), cel mai bun rezervor de creaţie românească înaltă”. Dacă însă
viitorul culturii minore nu poate fi monumentalitatea, cel al culturii majore
înregistrează şi el un neajuns: îndepărtarea de natură, de „mumele” goetheene.
Referindu-se la inestimabila valoare a poeziei populare Mioriţa, Noica
elogiază adânca intuiţie blagiană, prin care specificul filosofiei româneşti a fost
teoretizat magistral în Spaţiul mioritic, arătând că cercetătorii şi savanţii de azi
„cultivă nu spiritul Mioriţei, ci mioriticul, între aceşti termeni fiind cuprinsă chiar
oscilaţia noastră sufletească”. Prin Mioriţa, prin „mioritic”, prin „mioritism” – scrie
Noica – am intrat şi în materie de cultură în aventura istoriei.
Şi pentru a încununa confluenţele spirituale cu Blaga ca unul din marii
creatori de limbă filosofică, Noica, şi el un geniu al rostirii filosofice româneşti,
spune: „Rămâne să spunem câteva cuvinte despre limbajul lui Blaga. Limbajul
acesta pare câteodată teologic; el este în realitate riguros filosofic. Prima operă, de
pildă, este intitulată Eonul dogmatic, arătând că se deschide o perioadă istorică în
care gândirea va institui precumpănitor dogme. Blaga putea perfect spune: „Eonul
axiomatic”, şi atunci opera s-ar fi impus de la început ca o extraordinară anticipaţie
confirmată de veac. Dar, desprinzând dogma de orice sens religios şi dându-i o
funcţie metodologică, autorul a preferat pe drept să spună „dogmă”, chiar dacă era
conştient că pune în joc un termen compromis şi dacă presimţea că dogma, cum o
spune (în 1931!), poate lua şi forme tiranice. Axiomele şi sistemele axiomatice sunt
prea libere, în numele lor un Carnap a putut rosti vorba cea mai iresponsabilă a
culturii, cum că „logica nu are morală” şi că totul ar ţine de consecvenţa faţă de
sistemul de axiome ales. Dogma, în schimb, mai bine structurată decât axiomele,
cum este, izvorăşte dintr-o răspundere faţă de cultură: ea nu trebuie să fie
dezminţită de experienţă, declară statornic Blaga.
El spune apoi că omul este „existenţa întru mister şi revelare”. Ar fi putut folosi
termenul de „necunoscut” în loc de mister; dar necunoscutul nu are plural, iar Blaga
are dreptate să spună mister, căci pluralul acestuia îngăduie un început de structurare
a necunoscutului şi justifică varietatea formelor în care îl asaltează cultura.
541