revista de filosofie review of philosophy

540
Angela Botez 6
filosofic românesc îşi cheltuiesc vremea alcătuind o «antologie filosofică» foarte la
locul ei acum cincizeci de ani şi care astăzi rămâne pentru uzul magistraţilor, al
ofiţerilor şi al studenţilor dela alte specialităţi.
E deci timpul să ne dăm seama că problemele filosofiei sunt ceva mai adânci.
Chiar dacă nu suntem pregătiţi pe măsura lor, ele ne vor sili să ne pregătim.
Deocamdată e prea mult vag şi prea multă detaşare în exerciţiile noastre de
filosofare. Orice revenire la material, adică la text, ne va da îndemnul să ne însuşim
metodele de lucru, fără de care specialitatea noastră nu-şi justifică veleităţile şi nuşi
îndeplineşte obligaţiile. Căci dincolo de ceea ce râvnim noi înşine să obţinem
dela cercetarea filosofică, stă câmpul de probleme pe care ni le trec ceilalţi. Nu
deţinem şi noi câteva chei? nu e şi specialitatea noastră dătătoare de înţelesuri? nu
duce şi cunoaşterea filosofică la cunoaştere?” Se întreabă retoric C. Noica.
„Dacă materialul acesta românesc se cere luminat din toate unghiurile, e
timpul să recunoaştem, în el, partea care revine filosofiei. Poate că ne vom
deprinde a învăţa mai bine filosofia Apusului, în clipa când vom sta în faţa sarcinei
de a limpezi gândirea românească. Oricum e bine să ne gândim de pe acum la
această sarcină. Căci deşi materialul românesc nu este încă prelucrat pentru
filosofie şi nici cercetătorul filosofic nu e pe măsura greutăţilor pe care le ridică
acest material, filosofia românească trebuie să-şi reţină dreptul ei de explorare.”
Cu Blaga, Constantin Noica se întâlneşte şi în interpretarea teoriei culturii
române, evidenţiindu-i însemnătatea şi deplângând dezinteresul presei noastre
pentru Spaţiu mioritic, în „Prefaţa” cărţii sale Pagini despre sufletul românesc,
apărută în 1944 (care se dorea o istorie a filosofiei româneşti, cerută prin Institutul
Român din Berlin, îndemnul la această faptă i-1 datora profesorului Sextil Puşcariu –
marele protector al lui Lucian Blaga – căruia, scrie Noica, îi „exprim aici un gând
de respectuoasă recunoştinţă pentru tot ce am câştigat adâncindu-mă în lumea
duhului românesc”). Noica susţine că ceea ce în teoriile filosofice se numeşte cu
dispreţ „cultură minoră”, nu reprezintă întotdeauna şi „inferioritate calitativă”, căci
„cultura noastră populară, deşi minoră, are realizări calitativ comparabile cu cele
ale marilor culturi”. Referindu-se la Getica lui Pârvan, în care acesta scria despre
strămoşii noştri îndepărtaţi, plugari şi ciobani, locuind în sate şi cătune, care în sec.
VI î. Chr. promovau o cultură prea puţin distinctă de cea a orăşenilor greci, Noica
se arată revoltat şi, pe un ton categoric, scrie o frază memorabilă: „Noi nu mai
vrem să fim eternii săteni ai istoriei”. Cât priveşte mai vechea întrebare, dacă
sufletul românesc este agrar sau pastoral, Noica arată că tot ce este „nostalgic” şi
setos de zări în fiinţa noastră, vine dinspre sufletul năpăstuit al păstorului, peste
care a trecut „sufletul stătător al plugarului şi l-a pustiit; are să-l pustiască. Suntem
ţara lui Cain, în care Abel n-a murit încă de tot”. Despre „bisericuţele noastre”,
care ştim câtă încântare şi ce impresii tulburătoare îi sugerau filosofului din
Lancrăm, Noica spune că ele „dezvăluie o altă dimensiune a sufletului românesc”,
şi anume, „dimensiunea noastră uitată”, aceea care vine din transcendent pe o aripă