revista de filosofie review of philosophy

536
Angela Botez 2
Dacă lucrurile dezmint fiinţa, în timp ce aceasta nu le desminte pe ele, înseamnă că
fiinţa investeşte lucrurile. Ideea de fiinţă a avut totuşi destinul contrar: în loc să
învestească lucrurile, le-a destituit sau degradat, în oricare dintre versiunile ei mari.
Fiinţa a nimicit realul.
Dar aceasta arată şi lucrurile, cum că ele sunt nimic, un nimic de fiinţă. Numai
că, nimicul de fiinţă poate fi mai adevărat decât invocarea ei nemijlocită, în timp ce
invocarea ei nemijlocită aduce un răspuns care-şi riscă neadevărul, neasumarea
fiinţei lasă loc întrebării ei. Nu se poate hotărî de la început că lucrurile acestea nu
sunt, în felul lor, fiinţa, chiar dacă ele nu o exprimă şi nu şi-o asumă. Nu se poate
trece peste ele sub cuvânt că sunt degradate. Lucrurile pot fi mai bune decât par. Iar
conştiinţa universalei neîmpliniri ontologice ar putea fi o treaptă către fiinţă.
Interogaţia despre fiinţă îşi schimbă atunci sensul şi orientarea: fiinţa nu e
înscrisă în realităţi privilegiate, ci (fie şi negativ) peste tot. Accesul la ea nu va fi
nici el privilegiat, în zilele noastre. Heidegger a căutat să obţină accesul printr-o
realitate privilegiată, omul, care este tocmai existentul ce se întreabă despre fiinţă.
Interogaţia despre fiinţă s-a redus la întrebarea pusă întrebătorului. Dar întrebarea
trebuie pusă asupra întrebării, care este pretutindeni. Mai potrivită este întrebarea
pusă realităţilor, tuturor, de către gândirea indiană sau în Cartea lui Iov, decât
interogarea omului singur. Iar Heidegger a văzut el însuşi, mai târziu, că există
realităţi mai expresive ontologic decât omul, cum ar fi limba, ea însăşi fiind o
întrebare despre fiinţă, al cărei «lăcaş» este.” Aici Noica se dovedeşte filosoful
român al limbajului cu cea mai bună legătură cu fenomenologia.
„Lucrurile nu sunt fiinţa; nici toate la un loc nu sunt fiinţa. Toate la un loc sunt
în paranteză, ca nefiind fiinţa. Ar părea să rămână «îndoiala» că ele sunt fiinţa; dar
îndoiala este a unei conştiinţe cugetătoare care ea însăşi stă sub îndoială, fiind şi ea o
bucată de ceară. Cel care a întrebat trebuie să stea în paranteză şi el. N-a făcut decât
să vadă îndoiala, îndoirea. Lucrurile sunt cele care se îndoiesc, cu el cu tot.
În schimb, se poate spune despre lucruri: dubitant, ergo duplicantur. Ele sunt
ce sunt, de o parte, sunt un gol, de alta. Că arborele nu este şi munte, şi om, aceasta
nu spune nimic deosebit; dar că arborele nu este fiinţă, spune ceva intim lui. În
intimitatea fiecărui lucru este un gol.
Iar un gol poate avea un sens pozitiv, ca deschizător către altceva decât
neantul lucrului. Independent de exemplele pentru goluri pozitive ale cunoaşterii
ştiinţifice – de pildă, în matematici sensul pozitiv al numărului real, definit ca o
«tăietură» în continuul numeric; sau funcţia golului în cazul functorilor logici; sau
şi mai limpede, «golurile» din jurul unui verb, într-o anumită viziune a gramaticii –
argumentarea ontologică poate începe cu nimicul de fiinţă, respectiv cu golul ei.
Argumentul ontologic medieval pretindea ca o fiinţă anumită, cea plenar
desăvârşită (şi nu orice realitate, ca insulă desăvârşită imaginată de Gaunilo,
opozantul lui Anselm) să aibă şi împlinirea existenţei. La fel, nu orice gol are
ontologic sens pozitiv, ci acela al fiinţei.