revista de filosofie review of philosophy

522
Christian Ferencz-Flatz 8
acest fapt, că jocul dezvoltă un orizont ce nu se lasă înscris în orizontul poziţional
al vieţii mundane şi care se afirmă acoperindu-l pe acesta din urmă (mai mult sau
mai puţin „eficient”). Grijile jocului nu se înscriu între „grijile reale”.
Astfel, o „schimbare de atitudine” (Einstellungsänderung) este mereu – fie că
vorbim doar despre atitudinea profesională 23 , sau despre reducţia fenomenologică –
mai mult decât o simplă trecere de la un act la altul şi mai mult decât o întoarcere a
privirii sau o schimbare a direcţiei interesului. O schimbare de atitudine insituie o
„nouă direcţionare universală a interesului” 24 , în virtutea căreia întregul orizont
anterior iese din vigoare; ea este numită de Husserl, de asemenea, o transformare
habituală a „efectuării de ansamblu” (Gesamtvollzug) 25 .
Prin urmare, „atitudinea ca-şi-cum” nu presupune o simplă turnură de interes
înăuntrul aceluiaşi context mundan, ci ea reprezintă o re-contextualizare de
ansamblu într-un nou orizont care nu este doar numeric altul, ci de alt sens. Jocul
nu schimbă şi nu dezvoltă un context mundan existent, ci el este „creator de cvasicontext”,
în aşa fel încât de fapt jucătorul se găseşte mereu într-o dublă situaţie:
într-o situaţie de joc în care se exercită, pe de o parte, şi într-o situaţie „reală”,
estompată sau inhibată. Celor două situaţii le corespund două apercepţii de obiect,
precum în cazul teatrului: drept băţ sau drept căluţ, drept nisip sau drept ingredient
ş.a.m.d. Alternanţa dintre cele două apercepţii nu este datorată nicidecum
absorbţiei, de parcă copilul ar uita un timp că este vorba despre nisip, iar apoi şi-ar
aduce aminte etc. Dimpotrivă, el nu ajunge niciodată să „vadă” făină în loc de nisip
sau să „vadă” un căluţ în locul băţului, ci el se joacă cu nisipul şi cu băţul, căci
tocmai în asta constă „joaca” sa. Jocul nu este iluzie, ci o formă de exerciţiu
aperceptiv, efectuat, potrivit sensului său, în ciuda evidenţei intuitive. „Credinţa” în
jucărie nu se datorează de aceea nicidecum asemănării ei fidele cu ustensilul real
pe care îl reproduce, ci doar includerii ei aperceptive într-o situaţie de joc.
Potrivit lui Husserl, în cadrul jocului ne angajăm în acţiuni „ca-şi-cum”,
urmărim scopuri „ca-şi-cum” şi efectuăm voliţii în modul lui „ca-şi-cum”. Aşa cum
am văzut, orizontul situaţional al jocului nu se lasă înglobat de orizontul mundan
real. În acelaşi fel, jocul nu se leagă, în calitatea sa de pseudo-preocupare, de
ansamblul motivaţional al vieţii active reale 26 . Potrivit sensului său, jocul exclude
motivaţii directe 27 venind din sfera „vieţii reale”, aşa cum este exclus, invers, ca
jocul să motiveze direct preocupări poziţionale. De pildă, dacă facem abstracţie de
23 Ibidem, p. 153.
24 Ibidem, p. 147.
25 Ibidem, p. 153.
26 Tocmai de aici provine, pe semne, şi caracterul de „oază” care se atribuie de regulă jocului.
Vezi, de pildă, E. Fink, Oase Glücks. Gedanken zu einer Ontologie des Spiels, Alber, Freiburg, 1957.
27 Vorbim aici despre conexiuni motivaţionale directe, căci există de asemenea conexiuni
motivaţionale de tipul „compensării”, de pildă, dar ele se petrec tocmai în lipsa oricărei implicaţii de
sens intenţionale.