revista de filosofie review of philosophy

520
Christian Ferencz-Flatz 6
duse pentru a „conveni” se desfăşoară la rândul lor deja în sfera ficţionalului, şi nu
reprezintă convenţii reale.
Fireşte că toate aceste constatări sunt valabile cu privire la „joaca” liberă. În
cazul jocurilor conduse de „reguli”, precum şi al „jucăriilor” propriu-zise,
ficţionalizarea este deja schiţată în prealabil. În schimb, ceea ce face specificul
jocului şi aici este angajamentul voluntar al jucătorului faţă de obiectul
ficţionalizat, care nu este doar acceptat pasiv ca atare, ci utilizat activ în
„semnificaţia sa de joc”, iar utilizarea aceasta este de fapt cea în care se petrece
instituirea ficţională, mereu activă, a obiectului „utilizat”. Căci jucăriile nu sunt
instrumente propriu-zise, ci doar cvasi-instrumente ce servesc unor cvasi-scopuri,
fiind „folosite” doar în cadrul unei activităţi ficţionale.
În privinţa fanteziei înţelese drept „atitudine ca-şi-cum”, Husserl afirmă la un
moment dat, aşa cum am spus deja, că ea presupune în mod necesar un „eu ca-şicum”,
ce joacă rolul de subiect al acelei „experienţe ca-şi-cum”. Acest „cvasisubiect”
reprezintă un corelat necesar al oricărei cvasi-experienţe de ordin ficţional,
dar ceea ce trebuie remarcat este că el poate, în această calitate, să nu fie actualizat
ca atare, ci să rămână o simplă potenţialitate. De pildă, atunci când îmi imaginez o
luptă dintre doi centauri, eu nu trebuie nicidecum să îmi actualizez, prin
intermediul unei reflecţii în planul fanteziei, propria mea prezenţă în peisajul
fantazat, ci eu însumi pot lipsi, aşadar pot rămâne o simplă prezenţă potenţială în
cadrul propriei mele fantezii. La fel, un spectacol de teatru sau un film presupun în
mod necesar un subiect-ca-şi-cum, corelat al acelei „cvasi-experienţe”, dar acesta
rămâne cel mai adesea neactualizat, asemeni unui simplu punct de vedere indefinit
corespunzător spectacolului văzut. La teatrul interactiv, spectatorul este deja
profilat, în calitate de eu ficţional, în cadrul spectacolului, dar acest lucru se
întâmplă într-o manieră unilaterală, plecând de la spectacolul însuşi. În schimb, în
joc, eul ficţional este actant liber, fiind perfect definit ca identitate prin prisma
jocului. Identitatea subiectului din joc poate desigur să îmbrace multiple forme,
cum de altfel şi termenul de „joc” desemnează, cum s-a spus adesea, fenomene
foarte variate. În schimb, dacă vorbim aici totuşi despre „joc” în maniera unitară în
care o facem, avem în vedere tocmai o formă specifică de angajament activ într-o
lume apercepută ficţional – aşa cum se profilează acest lucru prin raport cu
ficţiunile spectaculare; or, de un atare angajament ţine în mod necesar, sub o formă
sau alta, şi o identitate definită ficţional a jucătorului.
Ambele aspecte discutate – aşadar atât ficţionalizarea activă, cât şi identitatea
ficţională – sunt concentrate în succinta descriere a fenomenului jocului pe care o
face Husserl, en passant, în cadrul textului 20 din Husserliana XXIII. Iată pasajul:
„(...) precum în cazul jocului, unde sunt produse cvasi-scopuri, cvasi-valorizări
ş.a.m.d. în cadrul unor cvasi-voliţii, iar eul care fantazează se exercită într-un tip
aparte de activitate.” 18 .
18 Ibidem.