revista de filosofie review of philosophy

5 Situaţie şi motivaţie în „lumea ca-şi-cum”. O observaţie a lui Husserl despre joc
Altfel spus, în cadrul „conştiinţei lui ca-şi-cum”, noi ne exersăm în mod voit
şi habitual într-o atitudine care exclude înscrierea poziţională a obiectelor cu care
avem de-a face în contextul experienţei. În teatru, ca şi în joc, lumea încetează, în
virtutea manierei de ansamblu în care o abordăm, să mai funcţioneze ca lume,
aşadar ca sistem poziţional concordant, în care tot ceea ce se iveşte trebuie să se
înscrie sau să fie anulat. Trăirile ca-şi-cum nu stau defel sub imperiul asimilării lor
sintetice în câmpul mai larg al experienţei: constatările ei nu se înscriu în mod
concordant în contextul experienţei, dar nici nu intră în conflict cu ea, în caz că îi
contravin, ci sunt acceptate pur şi simplu, ca atare, în maniera lui „ca-şi-cum”.
Astfel, în atitudinea lui ca-şi-cum, apercepţia ficţională în care suntem angajaţi
inhibă sau maschează o apercepţie concurentă de ordin poziţional, dar nu comunică
cu aceasta, aşadar nu se lasă înscrisă în ea.
La teatrul „clasic”, atitudinea ca-şi-cum priveşte doar „realitatea” a ceea ce
este văzut pe scenă; la teatrul interactiv, deja, sala însăşi este „inclusă în spectacol”,
adică în apercepţia fictivă, iar personajele (şi nu actorii!) coboară de pe scenă şi se
adresează publicului, invitat la rândul său să „joace” şi să dea replică, aşadar să se
includă în apercepţia fictivă. În cazul jocului lucrurile merg chiar mai departe. Căci
aici nu este vorba doar despre obiecte şi întâmplări urmărite „ca-şi-cum ar fi de
faţă”, şi nici doar despre o „inter-activitate” difuză şi pur reactivă, precum în unele
forme ale teatrului contemporan, ci despre un angajament fictiv total, aşadar despre
o veritabilă „activitate fictivă” 17 . Iar acest lucru se repercutează atât în privinţa
modului anume în care sunt „ficţionalizate” obiectualităţile jocului, cât şi în
privinţa felului în care este „prezent” eul-jucător în joc.
La teatru, atunci când vedem, de pildă, că personajele piesei îşi fac ceva de
mâncare, noi acceptăm pasiv această apercepţie şi nu ne întrebăm dacă ei gătesc
realmente sau dacă ingredientele pe care le folosesc chiar sunt ingrediente reale.
Toată această zonă de interogaţii este scoasă din joc în momentul în care ne
dedicăm piesei. În schimb, în momentul în care copiii se joacă „de-a gătitul” în
nisip, ei nu se confruntă cu obiecte deja ficţionalizate, pe care nu trebuie decât să le
accepte „ca-şi-cum” în forma în care li se oferă, ci ei ficţionalizează activ şi liber
lumea din jurul lor: nisipul le serveşte de făină, frunzele devin condimente ş.a.m.d.
Orice nou obiect poate intra în joc, imediat ce instituirea sa ficţională este acceptată
inter-subiectiv între cei care se joacă. În orice caz, însă, este greşit să vorbim aici
despre o „convenţie”, aşa cum se întâmplă adesea, pentru că termenul se referă de
regulă la înţelegerile din sfera poziţională. Or, ceea ce motivează instituirea
ficţională nu sunt nicidecum motivaţii reale, precum cele ce stau la baza oricărei
convenţii propriu-zise, ci pseudo-motivaţii fictive: în fond, nici unul dintre
„ingredientele” cu care se joacă copiii nu este acceptat sau dimpotrivă refuzat ca
ingredient din pricina unei inadecvări gastronomice reale, astfel încât tratativele
17 Cf. ibidem, p. 577.
519