revista de filosofie review of philosophy

516
Christian Ferencz-Flatz 2
Dimpotrivă, analiza „jocului” ca „practică” umană particulară este calificată
constant de către autoare ca nefiind decât un simplu „fapt antropologic” 3 , ce îşi
capătă relevanţa filozofică abia în momentul în care devine „simbol”, „paradigmă”,
„motiv” ş.a.m.d. În schimb, ceea ce vom încerca să arătăm aici este că o anumită
observaţie pe care o face Husserl, în cadrul volumului XXIII din Husserliana, cu
privire la acest „fapt” particular (observaţie pe care, cum este lesne de înţeles,
autoarea o neglijează) deschide către varii câmpuri de studii fenomenologice dintre
cele mai importante. Căci înţelegerea husserliană a „jocului”, fie şi doar ca fapt
particular, nu este nicidecum atât de simplă cum lasă să se înţeleagă utilizarea sa
„metaforică” drept „paradigmă”.
Contextul acestei notaţii este cum nu se poate mai relevant. Ea apare în
cadrul încercării lui Husserl, întreprinse la începutul anilor 1920, de a regândi
conştiinţa imaginii în termenii „fanteziei perceptive” şi, mai precis, în optica unui
nou concept al fanteziei. Altfel spus, jocul este înţeles ca o formă anume de
„fantezie perceptivă”, dar prin aceasta Husserl nu vrea nicidecum să spună că
practica jocului ar avea la bază acte de imaginaţie, aşadar acte de tip reproductiv, ci
el face apel, dimpotrivă, la un nou concept de „fantezie”, înţeleasă ca atitudine
„ficţională”, ce începe să se contureze la sfârşitul decadei 1910–1920.
Tocmai acest nou concept este cel care face cu putinţă însăşi sintagma
aparent paradoxală de „fantezie perceptivă”. Căci, dacă înţelegem fantezia doar ca
act reproductiv, între fantezie şi percepţie există, aşa cum a arătat Husserl încă din
prelegerea sa din semestrul de iarnă 1904/1905, o „diferenţă fenomenologică
originară” ce se reflectă în raportul dintre câmpul percepţiei şi cel al fanteziei.
Potrivit lui Husserl, cele două câmpuri sunt separate în mod strict 4 şi se află chiar
în conflict unul cu celălalt, astfel încât în trecerea de la fantezie la percepţie, cea
dintâi ne apare ca „anulată”: „Imaginea fanteziei se constituie ca o apariţie ce se
afirmă, un timp, în detrimentul câmpului de privire al percepţiei, dar, din pricina
acestei opoziţii, ea capătă o caracteristică fenomenologică ce iese la iveală imediat
ce trecem de la ea la percepţie, iar apoi ne întoarcem înapoi la imagine.” 5 . În acest
context, nici nu poate, desigur, să fie vorba despre o „fantezie perceptivă”.
În schimb, în cadrul unei notaţii de la începutul anilor 1920, notaţie ce
precede tocmai pasajul despre joc pe care îl vom discuta, Husserl deosebeşte două
direcţii distincte de semnificaţie ale conceptului de „fantezie”, semnficaţii care de
altfel alternau în utilizarea termenului încă din perioada redactării lui Ideen I:
„Termenii de « fantezie » şi « ficţiune » au aşadar două direcţii de semnificaţie:
1) Prima dintre aceste direcţii se îndreaptă asupra ideii de reproducere (şi de
prezentificare în genere), iar în acest sens orice amintire este la rândul ei o fantezie
3 M. Roesner, Das große Spiel der Epoché. Die transzendentalphänomenologische Einstellung
zwischen natürlichem Weltverhalten und theoretischer Wissenschaft, p. 33.
4 Hua XXIII, p. 50.
5 Hua XXIII, p. 67.