revista de filosofie review of philosophy

710
Repere bibliografice 10
Societatea în intenţie practică presupune un „construct provizoriu”, antropocentrism, inginerie
textuală şi sociografie ficţională, sau în termenii Henrietei Şerban, „o nouă sociologie”, „raţionalitate
a jocurilor de limbaj deschise spre retoric” şi, deşi „lipsite de continuitate în raport cu o modernitate
sufocată de povara înţelepciunii” încă „situate transversal”.
Într-un atare cofraj filosofico-analitic, Paradigmele diferenţei în filosofia comunicării pledează
pentru reexaminarea „semnelor de intersecţie”, prin care se evidenţiază diferenţa sau apropierea
dintre modurile de discurs – fie filosofic, fie pur metaforic. (Re)scrisă în cheie modernă⁄ postmodernă,
metafora glisează (în)spre filosofie, prin escaladarea continuă a unui nou act de discurs. O asemenea
preferinţă pentru textul deschis, „autopsiat” prin traducere şi cercetare, rămâne o constantă a Henrietei
Şerban care dozează analiza, repartizând şi gestionând modele şi module de comunicare.
Şi, pentru că studiul se deschide (prin Nota autoarei), cu o invitaţie postmodernă (camuflată dibace
în haine de poveste!) la o perspectivare a textului din unghiul de vedere şi cu instrumentarul savantului (fie
el modern sau postmodern – p. 6), putem conchide că Henrieta Şerban reuşeşte să convingă că, în lumea
discursivă în care trăim, geometria nu mai este „adevărată”, ci, într-un limbaj al lui Poincaré, ea
devine „avantajoasă”, atât pentru savant, cât şi pentru lectorul prins în fabula... diferenţei!
Viorella Manolache
Bogdan M. Popescu, Qualia şi filosofia conştiinţei, Bucureşti, Editura Antet, 2007
Cartea lui Bogdan M. Popescu Qualia şi filosofia conştiinţei, apărută la Editura Antet în 2007,
este până acum singura sinteză a teoriilor şi abordărilor privind problema conştiinţei din punct de
vedere al filosofiei şi ştiinţelor cogniţiei realizată de un filosof român. Scopul declarat al lucrării este
recuperarea „filiaţiei ideatice” a concepţiilor actuale „într-un efort de restituire a teoriilor filosofice şi
psihologice originale care au investigat sistematic problema fenomenelor conştiente şi a proprietăţilor
fenomenale” (p. 7). Dar, lucrarea este cu mult mai mult decât atât. Reconstrucţia raţională a
argumentelor formulate în cadrul teoriilor şi abordărilor actuale din domeniul de vârf astăzi al
cercetării filosofice şi psihologice privind conştiinţa este dublată atât de o atitudine critică, cât şi de
una constructivă, ambele având ca rezultat concluzii şi sugestii care fac din autor mai curând un
partener conversaţional puternic în cadrul dezbaterilor cercetate, decât un analist sensibil la detaliile
argumentelor investigate. După părerea mea, antireducţionismul, antidualismul şi antiesenţialismul
sunt principalele repere ale criticii lui B.M. Popescu la adresa teoriilor filosofice şi psihologice pe
care le analizează. Iar din punct de vedere al „sugestiilor viabile pentru configurarea cercetărilor
viitoare în cadrul unui proiect mai larg inter- şi transdiciplinar asupra fenomenelor conştiente” (p. 8),
probabil cea mai interesantă şi provocatoare formulare a sa este aceea „că o abordare socio-neurală în
care social construcţionismul şi neuroştiinţa cognitivă se completează şi se susţin reciproc ar fi un bun
punct de pornire pentru un proiect comprehensiv al unei psihologii hibride a fiinţelor umane” (p. 175).
Justificarea filosofică a acestei opţiuni este aceea că atât subiectivitatea cât şi acţiunea umană
conştientă „sunt generate neural şi construite social” (p. 175).
O FILOSOFIE ANTIREDUCŢIONISTĂ
Afirmând că „[f]enomenele de conştiinţă au un statut şi o natură ireductibile ce nu pot fi explicate
exclusiv în termenii sistemului neural sau funcţional” şi că, în general, „conştiinţa nu se reduce la un
grup de neuroni”, că „ea aparţine unui organism, unei fiinţe umane”, B.M. Popescu respinge ceea ce este