revista de filosofie review of philosophy

706
Repere bibliografice 6
deschid un capitol nou în receptarea ideilor noiciene. Noile cercetări se disting prin minuţia
analizelor, prin explorarea structurilor de adâncime şi prin punerea în context universal a textelor
româneşti într-o manieră convingătoare, solid argumentată şi deloc apologetică.
Intitulată Noica necunoscut (Cluj-Napoca, Biblioteca Apostrof, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007,
286 p.), cartea de debut a tinerei exegete Laura Pamfil confirmă această constatare. Autoarea şi-a
susţinut acum doi ani disertaţia doctorală, Tradiţie şi originalitate la Constantin Noica, o
convingătoare disertaţie elaborată în cea mai mare parte sub îndrumarea profesorului Gabriel
Liiceanu, iar cartea ulterioară, purtând subtitlul De la uitarea fiinţei la reamintirea ei, discută
problema fundamentală şi soluţiile cărora le este consacrat sistemul filosofic noician. Ceea ce a
urmărit Laura Pamfil a fost să expliciteze şi să scoată în relief originalitatea de fond, de substanţă, a
construcţiei ontologice edificată de autorul Tratatului de ontologie.
Rămânând la nivelul structurilor de suprafaţă, unii comentatori au sugerat anterior că
originalitatea sistemului noician ar fi de ordin mai curând lexical, sau că, altfel spus, sistemul se
cantonează în elementul idiomatic, mărginindu-se să-l exploateze cu ingeniozitate. Or, cum reiese şi
din analizele datorate Laurei Pamfil, rostirea filosofică românească nu este decât una dintre
componentele originalităţii concepţiei noiciene, celălalt element de bază fiind tradiţia filosofică, şi
anume nu numai firava tradiţie locală, ci tocmai marea tradiţie universală, şi înainte de toate sursa
filosofică greacă şi sursa filosofică germană, reprezentate îndeosebi de Platon, Hegel şi Heidegger.
Asupra tradiţiilor filosofice locale şi universale Noica s-a aplecat, de bună seamă, cu egală şi
autentică iubire, iubirea autentică neţinând seama de rangul şi ponderea inegală a termenilor relaţiei
erotice. Însă, natural în cu totul alt plan, deci nu în planul eroticii, ci al eroteticii ideii, Constantin
Noica a luat în consideraţie în măsura cuvenită rangul şi importanţa primordială a tematizărilor
filosofiei universale, el mediind astfel o bună întâlnire filosofică între elementul local şi cel universal.
Şi tocmai pornind de la tradiţia filosofică universală, elementele originale ale filosofiei noiciene ies
puternic în relief şi pot fi apreciate la justa lor valoare! Acest lucru nu se înţelege întotdeauna prea
bine, şi de aceea raportul dintre afilierile gândirii noiciene la gândirea locală şi la filosofia universală
a dat loc uneori la perplexităţi. Nu acesta este şi cazul lucrării de faţă, care – după părerea mea – se
plasează corect în această privinţă.
Opera lui Noica este vastă, exegetul fiind de aceea obligat să parcurgă teritorii textuale întinse;
citatele şi notele de subsol din scrierile noiciene sunt relativ puţine, textele de referinţă abundă în
aluzii şi trimiteri pe care nu le poate descifra decât cititorul avizat. Un asemenea cititor avizat este şi
Laura Pamfil; ea se mişcă cu siguranţă pe întreg teritoriul noician şi pe porţiuni semnificative din
filosofiile lui Hegel şi Heidegger; pe scurt, pregătirea ei aproximează destul de bine tipul ideal de
pregătire preconizat în pedagogia noiciană.
Rezultatul de bază al cărţii, dacă trebuie să-l rezumăm în puţine cuvinte, ar fi următorul: Noica
a pornit de la o vastă tradiţie filosofică, el preluând în ontologia sa proprie tematici, motive şi
proceduri esenţiale ale filosofiei germane şi eline; începând prin a prezenta şi prelua, Noica a
continuat prin a regândi heterodox, în mod creator, adică original în toată puterea cuvântului,
problematica ontologică a fiinţei. Demersul noician depăşeşte hotarul unor simple glose Ia Hegel sau
Heidegger, ontologia sa fiind una dintre ultimele construcţii speculative din secolul trecut care preiau,
revizuiesc şi sfârşesc prin a dezvolta într-o manieră inedită teoriile tradiţionale.
Cele opt capitole ale cărţii Laurei Pamfil oferă de la un cap la altul exemple grăitoare de
exegeză riguroasă, dar şi de hermeneutică fecundă, ideile avansate aici sprijinindu-se pe texte-cheie
din gândirea marilor filosofi la care Noica s-a raportat ca la principale puncte de reper: Parmenide,
Platon, Aristotel, Descartes, Pascal, Kant, Hegel şi Heidegger.
Realizarea unei asemenea exegeze, conducând la o hermeneutică proprie, impunea o alegere
clară între două modalităţi distincte. Se putea porni de la geneza ideilor directoare, urmărindu-se
procesul cristalizării lor pas cu pas de-a lungul lucrărilor Iui Noica; sau, alternativ la această lectură a
operei în curs de constituire, puteau fi analizate în fondul lor ideile directoare ale ontologiei noiciene,