revista de filosofie review of philosophy

702
Repere bibliografice 2
temele perene ale meditaţiei filosofice, prin descoperirea unor sensuri şi semnificaţii ascunse ale
rostirii filosofice româneşti, acolo unde numai inteligenţa geniilor poate pătrunde.
Creaţia lui Noica se singularizează prin conţinut, dar şi prin formă, prin frumuseţea stilului care
tinde spre perfecţiune, creaţie ce se aseamănă cu un monument arhitectural căruia nu ştii ce să-i admiri şi
preţuieşti mai mult: formele zvelte ale edificiului sau măiestria pictorilor care l-au împodobit. Aşa se
explică interesul şi aviditatea care au întâmpinat fiecare volum ieşit din mâna filosofului.
Viaţa gânditorului teleormănean nu a fost una lină, dusă numai în compania zeiţei Minerva.
Prin voia sorţii, Noica a trebuit să înfrunte, împreună cu ţara, numeroase vitregii. Supliciul
suferinţelor, nedrepte şi impuse, aveau darul să înfrângă voinţa oamenilor, aşa după cum s-a şi
întâmplat, dar nu şi pe cea a lui Noica. Ieşind biruitor, filosoful s-a aplecat cu şi mai multă pasiune şi
cutezanţă asupra rosturilor şi chemărilor filosofiei româneşti, oferind oamenilor, pe care i-a iubit
nespus, „fructe” eterne, nemuritoare, „fructe” care impun meditaţia filosofică românească în concertul
şi dialogul filosofic european contemporan.
Niciodată Noica nu a vorbit, de scris nici atât, de suferinţele îndurate, de anii privării de
libertate care i-au amânat realizarea proiectelor. Constantin Noica a fost preţuit, stimat şi iubit prin
ceea ce a înfăptuit, pentru volumele sale, adevărate ode de preamărire a gândului filosofic şi a limbii
române, rămânând astfel în cultura şi filosofia română ca o personalitate definitorie, de referinţă.
Această pildă luminoasă poate avea reverberaţii în timp, indiferent de epoca istorică, fiind podoaba
unui spirit remarcabil, elevat.
După eliberarea sa din detenţie este angajat, după cum menţionează în lucrarea sa acad.
Alexandru Surdu, la Centrul de Logică al Academiei. Aici găseşte o atmosferă optimă pentru
adâncirea în meditaţia filosofică asigurată de însuşi conducătorul centrului, acad. Ath. Joja, cât şi de
membrii colectivului, personalităţi ale filosofiei şi logicii româneşti. Alături de aceste nume marcante
ale culturii filosofice (Aram Frenkian, Dan Bădărău ş.a.) se aflau şi tineri înzestraţi pentru cercetarea
ştiinţifică, cu aptitudini reale pentru această activitate, dispuşi la efort, urmând cu abnegaţie şi
profesionalism recomandările şi sfaturile celor maturi.
Convingându-se de autentica valoare a acestor tineri (Alexandru Surdu, Sorin Vieru, Niels
Öffenberger), de vocaţia lor, regretatul Noica i-a strâns în jurul său, îndrumându-le paşii pe drumul
greu, arid al universului filosofic, lipsit de satisfacţii materiale imediate, dar nobil prin misiunea sa,
înălţător prin idealul său.
Anii ce-au urmat au confirmat pe deplin aşteptările şi speranţele investite în ei. Scrierile lor,
atât în volume colective, cât şi în lucrări de autor, s-au impus de la început prin noutate tematică, nu
de puţine ori în premieră în peisajul filosofico-logic, dar şi prin analiza competentă, exhaustivă a
temelor ce au focalizat atenţia şi interesul lor.
Şi astfel, parcă pentru a infirma zicerea populară că la umbra nucului nu creşte nimic, tinerii
îndrumaţi şi crescuţi sub ramurile ocrotitoare şi binefăcătoare ale lui Noica au devenit, la rândul lor,
nume cu autoritate ştiinţifică recunoscută.
În anii ’70 ai secolului trecut, Constantin Noica face o vizită în Anglia, pentru a-şi revedea fiul
stabilit în această ţară. Mare le-a fost dezamăgirea unora când au văzut că filosoful a revenit acasă.
Pentru cei ce-l cunoşteau cu adevărat, pentru cei care îi ştiau pasiunea pentru filosofia românească,
gestul său era unul firesc, normal. Mobilul reîntoarcerii izvora din responsabilitatea pe care numai
sufletele alese o au, şi anume de a contribui, cu întreaga sa capacitate, la progresul meditaţiei
filosofice româneşti. Acasă îl aşteptau proiecte majore ale culturii româneşti, care nu puteau fi
abandonate, îl aşteptau tinerii ce îi urmau luminosul drum.
Suferind, în trecut, la rândul său numeroase acte administrative şi profesionale abuzive din partea
autorităţii politice, fiind pus de multe ori în situaţii critice, îndurându-le cu stoicism, Alexandru Surdu a
urmat drumul deschis de filosoful Noica, rămânând fidel idealurilor filosofiei, slujindu-le cu întreaga sa
fiinţă, imun la chemările lăturalnice, ce nu aveau nimic de-a face cu obiectivele pe care şi le propusese.