revista de filosofie review of philosophy

686
Opinii despre cărţi 4
4. Fără îndoială, nu ar fi singura situaţie de ratare a momentului unei atitudini
mai hotărâte în proiectarea în conştiinţa contemporaneităţii a unor valori ale
creaţiei noastre filosofice. Şi autorul ni le semnalează prin chiar modalitatea în care
discută această creaţie în orizontul progresului valorilor în cultura universală.
De pildă, discutarea tezei lui Nae Ionescu: „Filosofie românească, în forma ei
cultă, nu există” (p. 201 şi urm.), în care replica autorului este semnificativă:
„Adevărul lui Nae Ionescu este însă, în contrast acut cu realitatea filosofică
românească, fie aceasta şi pentru simplul motiv că, până în 1923 (când îşi lansa Nae
Ionescu teza respectivă – n.n.), existaseră, de pildă D. Cantemir, I.H. Rădulescu,
Vasile Conta, Titu Maiorescu, A.D. Xenopol, C. Rădulescu-Motru etc. care au
fiecare în parte, operă filosofică” (p. 203). O atitudine hotărâtă faţă de o astfel de teză
este cu atât mai necesară cu cât „negaţia neofitului se va înrădăcina adânc în solul
culturii timpului aşa încât, beneficiind şi de statutul ei mai vechi, nu e de mirare că va
deveni una dintre prejudecăţile împărtăşite dezinvolt, de către unii dintre
reprezentanţii «noii generaţii». Atât doar că, preluând-o, se vor simţi chemaţi... să
construiască o lume a valorilor care să însemne sfârşitul absenţei (subl. n.) filosofiei.
O infirmare, această chemare destinată, a previziunii profesorului lor” (p. 203–204).
De fapt, pe acest fond se desfăşoară însăşi analiza metafizicii lui Nae
Ionescu, o analiză echilibrată, cu simţul valorii şi al nuanţei în apreciere. Reţinem o
preocupare în acest din urmă sens: „Posteritatea filosofică a lui Nae Ionescu este un
subiect de tot interesul. S-a brodat enorm pe această temă. Există, însă, un siungur
adevăr. În filosofie, repetăm, în filosofie, Nae Ionescu nu a avut urmaşi. Singurul
filosof dintre elevii săi a fost Constantin Noica, a cărui operă se află dincolo şi
dincoace de iraţionalism, misticism, dincolo de discursul îndreptat împotriva lui
Descartes sau contra istoriei filosofiei” (p. 261).
5. Reţine atenţia faptul că, în raport cu preferinţele autorului, o examinare şi
preţuire deosebite se acordă celor trei mari constructori de sisteme filosofice:
C. Rădulescu-Motru, Mircea Florian şi Lucian Blaga. Aceasta şi cu motivarea din
programul iniţial (Introducere, p. 12) care argumentează necesitatea unei delimitări
în funcţie de diferenţele „notabile” dintre gânditori.
Fără a încerca să redăm (măcar rezumativ) studiul construcţiilor de sisteme,
menţionăm că se are în vedere, în fiecare caz, totalitatea operelor, evoluţia
concepţiei gânditorului studiat şi poziţia ei în contextul filosofiei româneşti şi al
celei universale.
Documentarea este minuţioasă, textele sunt selectate după criterii riguroase
ale unei abordări obiective, iar evaluarea este realizată cu mult discernământ,
relevând, pe lângă specificul fiecărui stil de gîndire, ceea ce-i caracteristic unei
interacţiuni a fiecărui sistem în configurarea spiritualităţii româneşti.
Edificator pentru acestea ne pare, de pildă, una dintre aprecierile operei lui
C. Rădulescu-Motru: „Din perspectiva teoriei sale despre vocaţie, Rădulescu-