revista de filosofie review of philosophy

680
Viorella Manolache 8
Potrivit lui Doinaş, această simetrie despre care va vorbi Bauman, avea în
vedere faptul că Istrati sfârşeşte prin a considera prietenia drept modalitatea cea
mai fercită de a realiza armonia socială, chiar dacă uneori se teme de relativitatea şi
labilitatea ei în faţa fenomenelor funeste. Prietenia este concepută ca o completă
identitate sufletească, o întâlnire în aceleaşi preferinţe, în aceleaşi repulsii, în
aceleaşi iubiri şi în aceleaşi duşmănii: „de aceea prietenia nu se poate realiza între
indivizi care se deosebesc. E o prietenie instinctuală, care nu vrea să cunoască
oprelişti, tocmai fiindcă nu caută să cunoască nimic. În felul acesta, angajat cu
toată fiinţa în prietenie, omul este şi mai expus suferinţii, pentru că tot ce loveşte în
prietenul său, loveşte în sine însuşi; iar omul acesta sfârşeşte prin a nu mai prezenta
interes, deoarece deşi experimentând mereu suferinţa, nu ajunge la o voluptate a
durerii, nici la stoicism calm, ci continuă a trăi cu aceeaşi nefirească intensitate de
la început. Dar, mai mult: el nu ajunge să cultive savant nici ceea ce îl stăpâneşte zi
de zi, adică revolta” („Luceafărul”, 1943, III, pp. 122–129).
Noutatea perspectivei postmoderne asupra eticii constă în primul rând, nu în
abandonarea preocupărilor morale tipic moderne, ci în respingerea modurilor tipic
moderne de a aborda problemele morale (reacţiile la provocările morale prin reguli
normative coercitive şi căutarea din perspectiva filosofiei a absolutului, universalului şi
fundamentalului în teorie). Marile principii etice (drepturile omului, justiţia socială,
echilibrul dintre cooperarea paşnică şi autoafirmarea personală, sincronizarea
comportamentului individual şi a fericirii colective), dincolo de a-şi păstra actualitatea,
se impun a fi analizate, potrivit lui Zygmund Bauman într-(dintr-)o „altă manieră”.
Pentru Bauman, libertatea morală a individului, este redusă la ecuaţia înlocuirii
responsabilităţii morale autonome cu îndatorirea etică heteronomă.
Potrivit lui Doinaş, în ipostaza de vagabond 15 conştient, aventura lui Panait
Istrati este încetinită de un oarecare spirit burghez, salutar pentru suflet, care
caracterizează pe omul ce vrea întotdeauna să trăiască paşnic cu aproapele său.
Problema vagabondajului este suprapusă de Doinaş înşăşi stării de viaţă a
omului modern, prin atribute care au în vedere faptul că omul modern e veşnic
singur; chiar în mulţime, el este un izolat; el trăieşte în toată plenitudinea lui
15 „Vagabondul este omul civilizat al existenţei absolute. Dacă am personifica această existenţă,
înfăţişând-o ca pe un strălucit echipaj care galopează nebuneşte pe drumurile universului, vagabonzii ar fi
gonacii care îi fac alai şi cad istoviţi, cântându-i imnuri de slavă. Iată ce înţeleg prin civilizaţie. Oamenii de
rând se jertfesc şi ei acestui măreţ echipaj, dar sunt striviţi de el, încurcându-i drumul cu urâtele lor teleguţe.
Aceştia sunt cei ce tulbură existenţa. Voind să se apropie de dânsul, nu fac decât să-i micşoreze
stălucirea şi să sfârşească mârşav sub roatele lui, înainte chiar de a-l fi zărit” (Codin; p. 202).
Fireşte că modul acesta preţios de a personifica nu ne poate mulţumi; aşa cum alteori
persitenţa în planurile cele mai joase nu poate să dea unei probleme rezolvarea pe care spiritul nostru
critic ar dori-o. Vorbind despre vagabond şi despre aventurier, el se mărgineşte a-i surprinde în
aspectele cele mai periferice, atunci când scrie: „Aventurierul vrea şi poate să se căpătuiască.
Vagabondul nu vrea şi nu poate” (Ibidem; p. 206), în Ştefan Aug. Doinaş, Ultimul vagabond: Panait
Istrati („Luceafărul”, 1943, III, pp. 122–129).