revista de filosofie review of philosophy

678
Viorella Manolache 6
La fel ca şi vagabondul, turistul îşi are propriul timp biografic şi răspunde
doar experienţei flexibilităţii spaţiului. Tocmai capacitatea estetică a turistului-
curiozitatea, nevoia de amuzament, dorinţa şi abilitatea lui de a trăi experienţe noi,
e ceea ce, potrivit lui Bauman, se poate numi o libertate totală de organizare a
spaţiului din lumea turistului, genul de libertate la care vagabondul poate doar visa.
Asemeni vagabondului, turistul este extrateritorial, trăind extrateritorialitatea ca pe
un privilegiu, independenţa – ca pe un drept de a fi liber să aleagă, într-o lume pe
care Bauman o numeşte, scoica turistului.
Atât vagabondul cât şi turistul se mişcă prin spaţiile unde trăiesc alţi oameni
care se pot ocupa de organizarea acestor delimitări, vagabondul şi turistul neavând
cu aceştia decât o scurtă şi formală întâlnire (false întâlniri). Căci, potrivit lui
Bauman, „fizic aproape, spiritual departe: aceasta este formula vieţii vagabondului
şi a turistului”. 12
În lumea postmodernă, vagabondul şi turistul nu mai sunt tipuri marginale ⁄
condiţii marginale. Ei se transformă în tipare destinate să monopolizeze şi să
modeleze totalitatea vieţii şi întregul cotidian, în şabloane cu care sunt măsurate
toate practicile. Pentru că spaţiul social reprezintă pentru Bauman o sursă de
alimentare, iar cel estetic un teren de joc.
2.2. ULTIMUL VAGABOND AL LUI DOINAŞ
Apărut în „Luceafărul” (1943, III, pp. 122–129), articolul lui Ştefan Aug. Doinaş,
Ultimul vagabond: Panait Istrati, anticipează demersul lui Bauman, considerând că
„incursiunea aceasta, nepornind dintr-un punct binedelimitat, nu-şi ştie încă itinerarul,
deoarece voim să încercăm ceea ce însuşi scriitorul de care ne ocupăm a încercat în
viaţa sa. Unii oameni hiperzeloşi ar putea trage concluzia că înclinăm a propune pentru
fiecare scriitor o metodă critică adecvată temperamentului său: credinţa aceasta ar fi
greşită. În cazul nostru însă, credem că atitudinea cea mai fericită este aceea de a nu
încerca nici o sistematizare a materialului, ceea ce coincide cu însăşi atitudinea pe care
Panait Istrati a avut-o în faţa vieţii”.
Aşa cum remarca Doinaş, pentru parizieni literatura lui Panait Istrati a fost
etichetată drept exotică; adjectivul a fost imediat prins de detractorii lui şi
întrebuinţat cu cea mai mare violenţă, tot aşa cum a fost întrebuinţată şi adeziunea
sa la socialism, pentru a-l arăta ca neromân 13 . Deşi spiritul francez (eminamente
12 Ibidem, pp. 263.
13 Potrivit lui Ştefan Aug. Doinaş, in articolul Ultimul vagabond: Panait Istrati, „principalul
punct de acuzare este atitudinea politică filocomunistă, contrară intereselor Statului, pe care a avut-o
Istrati. Cât despre sentimentul naţional, acesta nu i-l putem pune la îndoială, deşi expresia lui cea mai
activă a fost numai mândria. Căci, într-adevăr, ar fi o greşeală dacă l-am socoti un nepatriot. Credem
că patriotismul lui a putut fi pus la îndoială numai pentru aspectul bizar pe care-l avea. Patriotismul
lui Istrati e tot de natura aceasta. Acest sentiment patriotic îşi găseşte rădăcini în Naţiune, dar ignoră