revista de filosofie review of philosophy

676
Viorella Manolache 4
riscuri rămâne, totuşi, potrivit lui Bauman, o fază reflexivă a modernismului. În altă
ordine de idei, Anthony Giddens aprecia că asumarea riscului, ca o consecinţă a
reflexivităţii „este fundamentală pentru colonizarea viitorului”.
Se pare că suntem implicaţi, potrivit autorului Eticii postmoderne 8 , într-o nouă
(dez)ordine mondială, sau, în alţi termeni, într-un joc de (re)organizare a lumii. Este
regula unui „puzzle politic” în care potenţialul dezacordului şi al discordanţei între
spaţii (morale, politice, minoritare, sexuale), niciodată pe de-antregul stagnat erupe şi
„ţâşneşte la lumină”. Convingerea lui Bauman se rezumă la faptul că nu există niciun
control centralizat eficient, care să poată oferi spaţiului nesigur, reprodus continuu, o
aparenţă de naturaleţe. Într-adevăr, aşa cum o demonstrase, de altfel şi Foucault, lupta
pentru putere şi războiul continuu sunt unica bază sigură a unui habitat organizat 9 .
Divorţul postmodern de care aminteşte Zgmund Bauman se recunoaşte în
faptul că statul, nu mai reclamă capacitatea, nevoia şi dorinţa de dominaţie,
eliberând intenţionat sau involuntar, forţele antistructurale ale sociabilităţii. Potrivit
lui Bauman, acestea se recunosc în capacitatea de a domina puterea de colonizare şi
ordonare coercitivă a vieţii de zi cu zi, pe care statul o obţinuse din combinarea
suveranităţii asupra tuturor „dimensiunilor cruciale ale individului”. De aceea rolul
economic al guvernelor s-a redus, în general, la păstrarea unor condiţii locale
atractive, localizate, în ceea ce Bauman aprecia, forţă de muncă supusă, taxe mici,
hoteluri bune, viaţă de noapte antrenantă etc. Suveranităţii culturale i se refuză
până şi existenţa postumă a mitului, deoarece industria culturală şi cea a creatorilor
de cultură încalcă restricţiile impuse de graniţele tradiţionale ale statului!
2. HOINARUL LUI BAUMAN VS. VAGABONDUL LUI DOINAŞ
2.1. TIPURILE POSTMODERNE: HOINARUL⁄VAGABONDUL ŞI TURISTUL
LUI Z. BAUMAN
Personajul central al noii poveşti sociologico-politice nu mai este, aşa cum
sublinia Bauman, muncitorul epocii moderne, ci consumatorul.
8 Z. Bauman, Etica postmodernă, Editura Amarcord, Timişoara, 2000.
9 La ora actuală, în ciuda globalizării şi a efectelor sale resimţite în efortul comun de a construi
un spaţiu social, economic, politic nou, traversăm o perioadă de insecuritate şi de defulare a
megalothmiei în democraţiile liberale contemporane. Suntem, în termenii lui Fukuyama, liberi şi
inegali. Aşadar, democraţia liberală ar putea fi răsturantă, fie de excesul de megalothymie, fie de
excesul de izothymie, adică de dorinţa fanatică de recunoaştere egală. Singurele forme de
megalothymie care nu sunt permise în societăţile contemporane sunt acelea care duc la tirania politică.
Diferenţa dintre aceste societăţi şi cele aristocratice de dinaintea lor este că megalothymia nu a fost
alungată, ci lăsată să se manifeste subteran. Societăţile democratice pornesc de la premisa că toţi
oamenii sunt creaţi egali, şi ethosul lor predominant este unul al egalităţii. Astfel, acele manifestări
ale megalothymiei care au supravieţuit în democraţiile moderne se regăsesc într-o anumită tensiune cu
idealurile pe care societatea le afirmă în public.