revista de filosofie review of philosophy

3 Tipuri (post)moderne: Hoinarul lui Bauman vs. Vagabondul lui Doinaş
este întârziată (contracarată) de intervenţia naturii reacţionare a secundarului şi de
recesivitatea obstinantă a realităţii, confirmate de reacţia unor gesturi comunitare.
O posibilă orientare în „acest peisaj de relaţii confuze”, în care elementelor li se
refuză şansa de a fuziona într-o „sinteză recurentă”, o putem afla doar din astfel de
„proiecte de flux”, ca asumare in extenso a dimensiunii recesive 1 a acţiunii comunitare.
Apelând la un neologism inventat de Ihab Hassan 2 semnalăm prezenţa unei tendinţe
indetermanente 3 a cărei procesualitate, sugerând intersectarea tolerantă, ambilectică a
(de)formării, a ambiguităţii, a discontinuităţii, a pluralismului cu difuzia, diseminarea,
pulsiunea, interacţiunea etc. declanşează mecanismele unei acţiuni politice „mai mult
sau mai puţin conştientă în a extinde domeniul semnificabilului şi pe cel al umanului”. 4
„Neîncrederea în metapovestiri”, „căderea în desuetudine a dispozitivului
metanarativ de legitimare” este diagnosticul pe care îl propune, în acest sens,
J.Fr. Lyotard. 5 Răspunsul lui Fredric Jameson 6 , este că dispariţia metapovestirilor cere
ea însăşi o naraţiune teoretică, chiar dacă una „imperfectă şi impură”, aproximativă şi
ezitantă uneori, care este în mod necesar parazitară faţă de alte sisteme (în special faţă
de cel modern), ale căror reziduri şi valori inconştient preluate, mărturisesc că epoca
postmodernă nu este o epocă culturală de o noutate radicală, ci rămâne marcată
(preluând un termen lansat de Raymond Williams) de o structure of feeling.
Aşadar am fi cetăţenii unei „societăţi cu riscuri” ca ultimă fază a tehnologiei.
Determinarea riscurilor se bazează pe ceea ce Beck 7 numea „posibilităţile matematice”,
în sensul că orice risc poate fi determinat, măsurat obiectiv, aproximat cu precizie.
Societatea cu riscuri este, aşadar, „un gen legitim de modernism familiar” potrivit
căruia prin utilizarea raţională putem să surprindem realităţile voinţei noastre şi, în
acelaşi timp, să facem ca „şederea noastră în lume să fie mai plăcută”. Societatea cu
1 Mircea Florian (Recesivitatea ca structură a lumii, vol. I, Editura Fundaţiei Pro, 2003,
Bucureşti) definea recesivitatea ca o delimitare faţă de concepte similare, cum ar fi:
complementaritatea, paralelismul, corelaţia, contradicţia. Această dualitate regresivă ar presupune
un tip de relaţie în care termenii implicaţi, opuşi, dar nu contradictorii, (co)există într-o stare de
(in)egalitate, marcată de o anumită tensiune ce se menţine permanent între ei. Ceea ce îşi doreşte noua
acţiune politică se reduce, în fond, la (re)aşezarea politicii într-o „relaţie tensională”, de inegalitate
recesivă, prin care se vizează extinderea „spaţiului de cultură şi existenţă”.
2 Ihab, Hassan, From Postmodernism to Postmodernity: The Local/Global Context, in „Philosophy
and Literature”, Volume 25, Number 1, April 2001, pp. 1–13.
3 Într-o „explicare” a acestui neologism: indetermanenţă – echivalent aproximat al dualităţii
recesive propuse de Mircea Florian. Ihab Hassan afirmă că a folosit termenul pentru a desemna două
tendinţe centrale (esenţiale) ale postmodernismului – indeterminarea şi imanenţa. Cele două tendinţe
nu sunt dialectice deoarece nu sunt perfect antitetice şi nici nu conduc la o sinteză. Fiecare conţine
propriile sale contradicţii şi face aluzie la elementele celeilalte. Interacţiunea lor nu sugerează
procesualitatea unui postmodernism ambilectic, atotcuprinzător.
4 Viorella Manolache, Postmodernitatea românească între experienţă ontologică şi necesitate
politică, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2004.
5 J.Fr. Lyotard, Condiţia postmodernă, Editura Babel, Bucureşti, 1993.
6 Fredric Jameson, Postmodernism or the Cultural Logic of Late Capitalism, Duke UP, 1991.
7 Ulrich Beck, Risk society, Towards a New Modernity, London: Sage Publications, 1992.
675