revista de filosofie review of philosophy

664
Sebastian Grama 8
et à réécrire. (...) Je dois pouvoir dire ma disparition tout court, ma non-présence en
général, et par exemple la non-présence de mon vouloir-dire, de mon intention-designification,
de mon vouloir-communiquer-ceci, à l’émission ou à la production de
la marque” 13 . Primă consecinţă: „La situation du scripteur et du souscripteur est,
quant à l’écrit, foncièrement la même que celle du lecteur. Cette dérive essentielle
tenant à l’écriture comme structure itérative, coupée de toute responsabilité absolue,
de la conscience comme autorité de dernière instance, orpheline et séparée dès sa
naissance de l’assistence de son père , c’est bien ce que Platon condamnait dans le
Phèdre. Si le geste de Platon est, comme je le crois, le mouvement philosophique par
excellence, on mesure ici l’enjeu qui nous occupe” 14 . Efectele secundare ale acestei
„lovituri” (la rându-i filosofică: „figură” ca „fentă”, eventual „număr” – în accepţiune
„spectacologică”: de pildă: „număr de prestidigitaţie”... – chiar „truc”, întotdeauna
însă presupunând o anume întreţesere a violenţei şi a seducţiei, un Blitz inevitabil şi
neaşteptat lenifiant, narcotizant, un „coup” mereu puţin de foudre), ale acestui
decupaj, sunt însă departe de a fi liniare, inscriptibile într-o logică lipsită de pliuri
imprevizibile. „Tăietura” purtată în chiar miezul orizontului egologic prin dislocarea
scripturală nu induce în mod automat o „ştergere” (“effacement”) absolută a
responsabilităţii: dimpotrivă, absenţa – ori, mai exact, prezenţa în absenţă a – „feţei”
în/din scriitură, ca suspensie a oricărei autorităţi absolute, determină infinita
„interogabilitate” (şi, deci, hermeneutic, prezumţia responsabilităţii) a zonei
articulând „autorul” în retragerea sa şi/cu „cititorul” în „destineranţa” sa.
Similinietzscheean, enunţul/anunţul retragerii (în abis) a Autorului („Dumnezeu este
mort”) transferă aşezarea sistematică în desfăşurare – nelimitată şi nelimitabilă –
reticulară, nu mai puţin strictă (şi nici mai puţin liberă) în articulaţiile sale, dizolvând
orice „evidenţă” – în funcţia şi sensul, de pildă, carteziene – şi, tocmai de aceea,
lăsând toate faldurile labirintului la dispoziţia interogaţiei. Şi, abia de aici, rezonanţa
mişcării depăşeşte corpul declarat(iv) filosofic.
Mimând un anume globalism în proiectul unei hermeneutici fără termen,
dispersia non-eufemizantă a responsabilităţii la nivelul – virtualmente al – tuturor
straturilor de semnificaţie depistabile în umbra şi în urma texturii filosoficului are darul
de a tulbura sistemele cumva „quietist” asamblate în perspectiva corectitudinii politice.
„Quietist” – în măsura în care nimic nu pare mai „relaxant” pentru un discurs vizând
efecte imediate şi durabile în plan politic (şi psihosocial) decât omisiunea – niciodată
declarată – a ceea ce operează în „plasa” a ceea ce (se) declară. Uitarea acestui pliu
absolvă emitentul de orice investiţie interogativă suscitată de implicaţiile – iminente
sau multiplu mijlocite ale – actului de limbaj. Or, în atari condiţii, fireşte că
subrepţiunea deconstructivă în lezarda permisă de jocul elementelor în edificiul
discursiv induce reacţii adverse. Ca atare, angajamentele, manifestele, proclamaţiile,
cercul iertării şi – mai cu seamă – tranchilizantele reţete populiste ocultând ocultarea
13 J. Derrida, Limited Inc., Galilée, Paris, 1990, p. 28.
14 Ibidem, p. 29.